miercuri, 25 iulie 2012

E doar un zmeu...

 E doar un zmeu...




E doar un zmeu…


“Să te sărut nu pot nu pot nici să te-ating
în trap de armăsari pe dunele prea albe,
Zmeule în amurgul plajei ochii mi-i preling
în colivia-mi zbor spre căzătoare astre

De ce nu mai zâmbesc de ce nici nu mai simt
mă sufocă şi mă strânge colivia ta din aur
şi aripile-mi gârbovite roase-mi sunt de timp
să fiu pasăre în colivie sau înger într-un staul”

Clipe lungi ca anii în zbor ea le-a parcurs
Spre răsărituri albe mult prea albe şi fierbinţi
Dar deşertul şi mirajul oferitu-i-au alt curs
Si lacrimi, amintiri, scrâşnesc acum din dinţi 






 

Peste mări şi tări undeva mult mai departe
De mii de ani tot în străfundu-i insula cetăţii
Ocroteşte o statuie cu trecuturi suspinate
Ce priveşte deopotrivă răsăriturile morţii

Valuri de arbuşti albaştri tăinuiesc secrete groase
Sau chiar ziduri impozante cu dorinţa de-a salva
Ce uitate în lumină par ruine ruginoase
Parcă în cetate s-ar fi dat lupte cândva

“Nu, n-o lovi!“ Dar în zadar acum mai strigă
Pasărea măiastră la un negru pui de drac
Ce aruncă pietre multe într-o albă turturică
Pedeapsa musulmană dată de cei fară de păcat

“Vântule mă zboară din deşertul cu pedepse”
Şi–şi întinde printre gratii aripile gârbovite
Îndreptată spre cetate cu privirea-i din poveste
“Visez zâmbetul sincer din parfumuri felurite”

Colivia-i stă pe aripi în zbor strivindu-i oase
Lungi clipe de chin se preschimbă poate-n ani
Pasărea se prăbuşeşte, la fel se sting şi astre
Din ceru-i prea înalt pe-al cetăţii moale mal





O cadână ce s-ascunde printre valuri de mătase
Pare pasărea măiastră în noaptea cea de taină
cand se sprijină-n statuie ca să poata să se-nalţe
El, rabinul ce-n padure se ruga în haină albă




Atingerea a fost de-ajuns ca statuia să tresară
Iar rabinul să dispară în adanc rapit de întuneric
facand privirea de cadână să-ntâlnească neîmpietrită
Într-o clipa o privire cu impactul sau cel feeric






Dar se scutura şi vede iar palatul, iar deşertul
Statuia, inima cetaţii parcă e blocată în vis
Pasărea din colivie printre gratii îşi poartă gândul
La bătrânul împietrit aşteptând şi tot mai trist

“Hai să alergăm călare pe nisipul alb al plajei
şi promit că iţi dau drumul atunci când voi câştiga
ori pe mare într-o barca sub acordul ei, al bravei
semilune într-o noapte şi înca o mie –ţi inima

iţi voi face-o colivie mult mai mare mult mai grea”
“Colivia ta mă îndeamnă doar durerii să mă-nchin “
“cu zăbrele şi mai groase tot din aur chiar şi-o stea”
“zmeule visez nu aur ci un cort şi-un zambet fin

parfumul fericirii împleti-va cânturi blânde
cum oare mă mai cheamă şi cum oare mai trăiesc
când zilnic port cununi grele din spini pe tâmple
lasă-mi visul să nu plece şi deci poarta s-o trântesc “

Apoi cad la o învoială şi îi cere zmeul ei
Un secret să poarte-n pântec peste mari şi peste tari
Şi accepta cucerit doar trupul nu şi sentimentele-i
Acum pandoratici ochii liberi zboară lăcrimând visări

Zboară simplu printre stele, clipe, ani cu soare
Peste mari şi peste tări spre insula cetăţii
La un colt de umbra si parfumuri de margăritare
Şi iată că mai simte gustul vechi al libertăţii

A paşit parcă-i o zână nicicum pasare măiastră
Şi priveşte neschimbata, statuia ei din vis
Iar un copil ce ţine-n aer un zmeu de-o sfoara groasă
Face ca statuia să-i pară chiar deloc de neatins

Şi se îndreaptă cu sfială spre statuia răbdătoare
Iar copilul cum o vede zâmbeşte ţopăind
Atingerea statuii cu mărgăritare
Face ca bătrânul să tresară-ntinerind




Copilul e uimit de zâna albă
Cum dă viată atât statuii lui
Cât şi cetăţii de pe apă
Şi-atunci scapă hamul zmeului

Pare păsării ca-i place locul, umărul cel mult iubit
Iar lui pasarea care-l iubeşte mai demult ca pe un zeu
Copilul ţopăie de fericire peste zmeul prăbuşit
Şi zâmbeşte când aude “Nu-i nimic, e doar un zmeu…”




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu