duminică, 31 iulie 2016

Steaua dinspre Răsărit




Peste n-tinsul câmp albastru unde cresc boboci de zile 
Mândrul crai îi pregăteşte pe ai săi slujnici să învie.
Şi-s curaţi cu toți şi-n frunte poart-a ochiului credinţă
Toţi în purpură şi-n mantii, toţi sunt fraţi de o fiinţă.


Frați ca frații cei născuți, nu făcuți sunt cei doi fii
Care cresc mai mult ca ziua chiar în ziua ce va fi
Iară craiul, măndru tare, cum își mângâie-a sa barbă
Își lungeste-mpărăția și-o lățește înc-o dată




Și le dă sub stăpânire tot ce văd și tot ce-aud
Și albastra lor câmpie și secretul din Talmud...
Craiul veşnic, în grădină-şi leagă rodul descântat,
Un stejar ca focul vieții și-înc-un măr ca de fârtat.


Timpul, dar cel copilandru, cu clepsidra sa se joacă
Aruncând-o dintr-o mână şi prinzând-o în cealaltă.
Năzdrăvandul plin de şotii iată iarăşi o aruncă
Și se prinde-n pomul vieții chiar de ramura arzândă... 

Dar nu-i bai, batranul tată încă una-i dă să joace
Și o ia ș-o răsuceşte și o-ntoarce ș-o reîntoarce...
Mărul, arbore de aur, îl încântă și îşi face
Chiar în trunchi un loc s-o pună unde-o-ntoarce ș-o reîntoarce.


Şi-nfloresc mândre-nglobate în parfum, florile dalbe
Ce-apoi nasc bogate-n aur și în miere, mere coapte
Ș-uite aşa, tot năzdrăvanul de copil că reuşeşte
S-aib-un măr cu mere de-aur unde timpul se roteşte...


Văzând tot, bătrânul tată poruncește de îndată
Să nu guste din vreun măr fii săi iubiți vreodată
Înainte să își pună o cunună de lumină
Din a pomului crenguță care e de viață plină.


Făt-Frumos ia că vine cu șuvițe fluturânde,
Sânzienele-i strâng părul și dansânnd îi pun pe frunte
Cel bogat de raze sfinte, ochiul lumii de smarald
Împletit în crengi arzânde și servindu-i drept herald.

Fuga, fuga printre stele, iese și Prâslea în față,
E mezinul ce prin ceruri și spre ceruri se cocoață,
Însoțit de al său câine și la spate cu-o boccea
Hoinărind de când e lumea și mereu fiind în ea...


Când s-ajungă la copacul ce cu viața-i de-o ființă,
Se oprește lâng-o masă cu o cupă sclipitoare.
Fără magul ce ridică o făclie-n semn de știință,
Întregită masa n-ar fi, chit că-i spada lucitoare.



- Ce-i, mai Prâslea, te încântă de pe masa-mi vreun obiect?
Sau nu știi de unde vii și spre ce vrei să te-ndrepți?
Nu știi dar că de îndată ce-ai să vii pe-a mea cărare,
Ai să aflii cum e răul și cât binele-i de mare?


Și acceptă să se-ndrepte înspre poarta ce îi pare
Ca fiind chiar o papesă c-o privire sfințitoare
Ce-o-ncadrează-n stanga-n dreapta infiniții doi coloşi
Susținându-i vălul sacru, fii sfintei cei zeloşi.


- Mușcă marul, nalță-mi vălul ș-ai să vezi tot nefăcutul
Cercetează-l ș-ai să poti să-ți refaci tot începutul...
El se avântă indrăzneț, Prâslea muşcă din extaz
trunzând cu stângu-n față printre Jakin și Boaz.

Sefirotu-i mărul de-aur ce în timp pe loc îl poartă
Prin tunelul de-ntuneric într-un sens orar de soartă.
Cea câmpie înstelată e-o distantă boltă-acum
Iară el ca steaua-n noapte însetată de consum...


Veghetorii stau pe boltă câte trei grupati în patru
Iar alți șase ori de șase întregesc tot zodiacul.
Când în bolta infinită veghea lor de zori slăbeşte,
t-Frumos, frate mai mare, ca Luceafăr strălucește



Și pe toți îi poartă grija pentru Prâslea c-a plecat,
C-a trecut prin poarta vieții în tărâmu-i ferecat...
Dintre toți luminătorii ce frumos în horă joacă
Numai Steaua Logosteaua îl pătrunde ca o toacă.


Îl pătrunde până-n suflet iar din negura uitării
Două ființe i se-arata purtând semnele-ntrupării.
Îl cuprind de mintea-i pură şi-i oferă spre-nvăţare
Ca un ac cu ață timpul, înnodat de depărtare…


Mumă-sa-i de-acum Regina, e Albinelor Regina
Ce îl ia şi chiar din faşă întreg stupul i-l arată
Iar din ochi îi dă deoparte pleoapa nouă ca să vadă
Universul din lăuntru-i când nimic în jur nu vede,

Iar pe cel bogat de-afară ca pe-un drept Prâslea şi-l cere.
Fraţii săi ca nişte albine cu al lor ac spre el se-ndreaptă
Sub arcadă chiar la miere, jurământul din tăcere
Iar cum face fiecare urcă astfel prima treaptă...


Iată urcă și tot urcă, cale lungă să-i ajungă
Tot rotindu-se-n spirală-ntreg palatul şi-l preumblă
Tot sub lună și sub soare, tot sub Steaua Arzătoare,
Tot prin zodii, flori şi stele, tot în stupul plin cu miere.


Învartindu-se-n spirală iat-ajunge l-al său tată 
Care stă pe jilţu-i de aur protejându-se prin cruce
Şi astfel Prâslea-nţelege că-i şi el fiinţă-ntrupată
Ca şi mumă-sa, Regina cu polenul său prea dulce.

Este tată-n templul păcii tuturora, Împăratul
La picioare îşi are scutul, iar pe el înaripatul,
Rdicată-i spune "solve!" mâna tatălui cea dreaptă,
Cea lăsată în lună neagră îi răspunde "concentrează!"

 

Dintr-o dată cerul tuna, veghetorii se rotesc
Iară soarele şi luna ca-ntr-un punct se întâlnesc
Şi apoi stele rotitoare, într-o horă de-nceput,
Îi arată-ntreg Pământul care astfel s-a născut


Si iar merge si tot merge acum c-a înțeles tot rostul
Neştiind bietul meu Praslea c-o să-şi întâlnească monstrul
Firea sa nestăpânită-n multe probe va să-l pună,
Fără frică, iată, fuge când tot cerul în el răsună.


Într-un colţ o umbră deasă se extinde tot mai mult
Şi tot valuri, valuri umple tot ce-i viu de pe mânt.
Multe voci dublate-n firea-i se amestecă-ntr-o gamă,
Înfioară-se chiar luna şi chiar stelele de seamă...


Nu-i misterul ce ascunde-n drumul sacru cel secret
Ci e marea nefiinţă ce-l adoarme pe profet...
Prâslea însă înc-o dată luând în piept destinul său
E atins de-o dulce voce care-l prinde ca un frâu,


La fântâna ce în faţa-i ca o zână i se pare
Cea frumoasă dintre toate cum e luna pentru soare
I se arată dezgolită, îmbăiată-n flori de tei
Şi-l invită să bea apa din fântâna ce-i a ei...


- Hai, trezeşte-te o data! Nu mai sta în adormire!
Ai să laşi ca o stafie să-ţi doboare a ta fire?
L-ai avut pe scamatorul ce odată te-a orbit,
Ai să vrei ca-ncontinuare să tot cazi la infinit?


N-ai vrea oare ca îndata să păşeşti dreapta cărare
Şi să dai lumii, lumina sufletului tău cel mare?
Astfel zise Sfântul Papă chiar de sus, de la amvon,
Şi-nc-o dată Logosteaua, luminându-l într-un ton
Iară Prâslea se trezeşte dintr-un somn ca de-nceput,
Valuri negre valuri moarte aste valuri l-au ţinut...
Merge astfel de îndată la fântâna de sub tei
Şi refuză apa moartă şi frumoasa apei ei...

Îndreptat spre-o cale-ngustă şi abruptă unde-o dragă
Îi ofera îmbrăcată în mister, un blid cu apă.
Sfânta Vineri îl iubeşte și-i arată-n depărtare
Cum un șarpe-ncolacește pe un băț la fel de mare...




Sfânta Vineri sau Fecioara e o zână adevărată
Având capul unui şarpe chiar sub talpa ei preadreaptă...
Prâslea urmăreşte-n zare locul ce i se cuvine
Întregit fiind de zână şi de apa ei cea vie.


El pornește pe cel drum în-faetonul lui cu slavă
Cu iubirea sa cea sfântă, un chivot de lege bravă.
Cum îl văd toţi trecătorii, dintr-o dată ei se pleacă
Şi işi pleacă şi-al lor trup şi chiar sinele şi-l pleacă



Iară Prâslea peste toate având frâiele în palme
Îşi înhamă şi blândeţea şi instinctele deşarte.
Oare cum o fire-naltă a putut să se pogoare
Intr-o fiinţă aşa plăpândă, într-o fiinţă pieritoare?!
…………………………………………………………………………………………….
Sub întinsul câmp albastru, nori de umbră-alert se-adună
Și ascund lumina zilei şi puterea sa diurnă.
Caii negrii alergă-n ropot ca troparul diavolesc
Prăpădesc, spulberă totul, tot ce-i viu, tot ce-întâlnesc.


Zmeul zmeilor se poartă în caleaşca-i de întuneric
Iar balauri schimbă lumea în ţinutu-i cadaveric
Şi-l dărâmă pe-al meu Prâslea din faetonul lui de slavă
Ce purta iubirea sfântă, cel chivot de lege bravă...


Zmeul se încoronează şi pe fruntea sa îşi pune
O coronă din crenguţa mărului ce se opune
Prâslea e în colb şi zace neștiind ce l-a lovit,
Parcă simte-n spate greul țelului cel preamărit.


În deşert e cu tăria sau cu furia cea oarbă
Făr-de paloş sau de bardă, cu durerea lui ca salbă...
Sfânta Vineri, de niciunde, îi apare înc-o dată
Iar pe leu îl prinde-ndată cu-a sa mână de o falcă...



-Iată, pietrele acestea chiar şi-n pâine le poţi face,
Dar nu poţi hrăni cu pietre sufletele fără pace!
Înţelege şi din colbu-i se ridică de pe urmă
Şi porneşte înspre ţelu-i ce de Zmeu e pus în umbră.


Paşii săi, în noaptea aspră, nu găsesc calea cea dreaptă
Şi se-mpidică şi cade, se ridică iar se-ndreaptă.
Însă-n ceruri, peste nouri, dintre toţi luminătorii,
Cu a sa spadă de lumină îi prevede astfel zorii



Numai Steaua Logosteaua ce rănind pe-nfuriat
I-aminteşte că Lumina-i însuşi mielu-njunghiat...
Felinaru-n faţă-i iese fiind purtat de-un eremit
Şi-şi dă seama Prâslea-ndată ca e primul ioanit

Eremitul il poartă sigur în cel loc ştiut de el
Unde Rota-n Tora trece, cum vazut-a Ezechiel.
Prefăcând pe om în rege, iar pe rege într-un om
Şi regat în loc pustiu şi pustiu astfel în Tron...

Zmeul zmeilor se-arată ca-mpărat la tot mântul
Furios pe cel Luceafăr că i-a rupt cu foc veșmântul
Şi ordon-atunci tăierea capului de ioaniţi 
Neştiind ca ioaniţii sunt un trunchi de eremiţi...

Dar justeţea de fel oarbă, e-o regină sacrosantă
Ce ridica-n sine-o spadă iar în palmă o balanţă,
Arătând că este timpul ca-ntunericul să scadă
Iar puterea cea diurnă a lui Prâslea să răsară.



- Haide, Prâslea, zise zmeul, doar noi doi suntem acuma!
Dar lupta-ne-vom în săbii sau în vorbe sfinte numa'?
Și se prinseră la luptă zi de vară până seară,
Zmeu cu limba despicată, Prâslea-n vorbă ca o lamă...


Se-mbrânciră se suciră se-nghiontiră şi mai mult
Pe sub bolta înstelată, pe-adevărul cel ocult.
Dar cu cât lovea mai tare, înteleptul Prâslea, iată
Că şi Zmeul se-apăra cu-a sa pavăză prea lată.

Îşi înfipse Prâslea spada-n chip de cruce pe Pământ
Şi-apoi multe umbre dese-i năvăliră adânc în gând.
Îşi deschise apoi de-o dată braţele sale să-ncapă
Frumuseţea şi iubirea chiar şi lumea, chit că-i oarbă... 

Iată, dar Prâslea că-nchide arcana-ntocmai când rosti
Fiind cu ochii plini la stele doar "Lama sabahtani!"
Se dădu astfel pe sine răstignit cest brav fecior,
Chemând moartea după sine dezlegându-l de picior...
Zmeul prinde de îndată a se chinui pe sine
C-acest şarpe răstignit îl opreşte să mai fie…
Toţi balaurii din cer-atunci căzură rând pe rând
Plini de gemete şi spaime-n chip de lacrimi pe pământ.




Duminica Sântă, zâna, îi dă-n dar eroului
Un pocal cu apa vieţii ş-altul gol drept frate-al lui
Ş-astfel poate când să umple, să golească deopotrivă
Să cunoască necuprinsul şi chemările din tină...


Şi uite aşa eroul nostru că trecu în timp uitat
Spre câmpia înselată din ţinutu-i ferecat...
Dar în drumul lui şăgalnic cum e felul lui de-a fi
Se dădu de-a rostogolul de trei doar într-o zi

Şi se şi găsi-n tărâmul Zmeului cel chinuit
Care ţine-n lanţuri grele viaţa omului învinuit...
Cu a sa rază de Luceafăr, el pătrunse adânc în zale,
Desfăcu firea naturii chiar din cuştile-agonale.


Şi ncă de-alte trei ori iarăşi, rostogol el se dădu
Iar din turnul lumii-ndată pe-mpăraţi robi îi făcu.
Ale lor palate toate prinser-a se zgudui
Căci cea lume veche apuse-n raza lui din zori de zi.
Râul vieţii curge-alene dinspre Est înspre Apus
Din înaltul munte-al fiinţei, din regatul cel ascuns.
Cupa plină, dobândită, dată-n dar eroului
El o varsă peste râul ce din veci i-a fost dat lui

Şi se umple şi se umple, se întregeşte tot mai mult
Şi hrăneşte tot ce-i verde, to ce-i viu de pe Pământ.
Albia sa se măreşte cucerind pământ pustiu
Pentru râu, de-acum, eroul e izvorul nou şi viu


………………………………………………………………………………………….
Peste-ntinsul câmp albastru, unde cresc boboci de zile
Mândrul soare, craiul mare şi-ai săi slujnici par să-nvie
Mândra lună, blânda mumă e cu zânele de-o-laltă
Și aşteaptă triumfal intrarea fiului pe poartă.

Uite vezi, Prâslea voinicul se cocoaţă printre stele
Şi ajunge abia acuma a fi chiar una dintre ele,
Cea de soi cea dintre toate ce sclipeşte-n zori de zi
Ce i-a fost nu ca o umbră ci ca dorul de a fi...

Slujitorii credincioşi ce se trezesc din lungul somn
Îmbrăcaţi toţi în porfiră, animaţi de noul domn.
Îşi deschid ochiul de taină judecând de-acum a fi”,
Judecata fiind mintea, felul sacru de-a gândi...


Prâslea-i fiul care vine cu şuviţe fluturânde
Sânzienele-i strâng părul şi dansând îi pun pe frunte
Cel bogat de raze sfinte, ochiul lumii de smarald
Împletit din crengi arzânde şi servindu-i drept herald
Şi te uiţi de azi la dânsul e-mpărat, e Făt-Frumos,
La lumina din copacu-i ţine-n palme un mar gustos,
Timpu-acum un tânăr crainic îi stă-n jur, tot împrejur
Şi mai tot suceşte-n măru-i cea clepsidră înca-un tur

Lumea astfel e ntregită toţi salută cupa-n sus
Pe câmpia cea albastră, peste zmeul ce-a apus...
………………………………………………………………………………...
Şi-am încălecat și eu pe-o şa şi-am la spate o boccea
Şi-am pornit iarăşi prin lume hoinărind povestea-aşa...



sâmbătă, 30 iulie 2016

Retorica

Retorica
I
Cin' te crezi, piatră, cine te crezi?
Doar pentru că în tine zace o statuie,
Să dobândeşti lumea lovind-o cutezi?
Uiţi că doar dalta şi ciocanul te-nvie!

II
Cin' te crezi, arbore, cine te crezi?
Doar că din tine s-a înălţat cândva crucea,
Uiţi să respiri azi prin mugurii-ţi verzi?!
Aminteşte-ţi, coroana şi ceru-atingea...

III
Cin' te crezi, câine, cine te crezi?
Doar pentru că omul ţi-e-aproape mereu,
Ai ajuns azi să muşti chiar din fragezii iezi?
Tu, ce cândva te jertfeai ca Orfeu...


I
Cin' te crezi, omule, cine te crezi ?
Doar pentu c-ai formă şi spirit de zeu
Crezut-ai că poţi din statui să veghezi?!
Uiţi că în cârja-ţi şi-n preajm-am stat eu!


Totul e deşertăciune...

Totul e deşertăciune...


Astăzi, m-am îmbracat în înger
Cu aripi albe de lebadă solemnă
Având în ochiu-mi sfânt un fulger
Şi mistuindu-mi culpa cea eternă

Astăzi, pe ţăranul simplu în zori l-am vizitat
Crezându-mă ieşit din fire,
În propria-i cărută cu slavă m-a urcat.

Astăzi, ţăranul fălindu-se cu mine
Prin târg la orişicine în pene m-a umflat
Încolăcindu-şi cotul pe umărul meu dalb,
Precum cel şarpe veşnic, pe frunte m-a pupat




Astăzi, prin curte, printre găini şi gâşte
Ţăranul din căruţa-i cu forţa m-a luat
Şi între găini şi gâşte locul mi-a aflat...



Prohodul Fiului


Prohodul fiului

De ce mai plângi în noapte, o... de ce mai plângi, copile?
Văzut-ai iarba-n coasă plecându-se din fire
Şi-amurgul care-şi varsă pe ceru-albastru, zile?
Nu vezi ?! Nu-i timp încă de coasă, nu-i timp de înnoire...


Doamne, printre lacrimi îmi spune sfânt copilul,
Nu-i timp de coasă, nu e, nici timp ca să învie!
Ce timp am, Doamne dacă nu m-am nascut cu zile?
Ce timp e ăsta, tată, căci coasa lui mă-mbie?