Plug in...

 La început ne-am așezat amândoi așa, pe-o bancă.

Nu ne vorbeam,

cuvintele sunt izvor de neînțelegeri…

Apoi, tu ziceai ceva că trebuie să mă apropii de tine

puțin câte puțin…

Aveai o coada lungă și stufoasă, prinsă nu știu cum, la spate,

între noi, un ocean de grâne blonde

ca părul tău auriu

care-ți cădea peste umerii aproape goi, sau aproape îmbrăcați.

Mi-amintesc și acum de trandafirul tău

atât de roz și atât de proaspăt

cum se prelingea, atât de dulce, pe buzele mele

atât de pofticioase de dulceață…

Mi-am dorit atunci să te sculptez în ceară

ca Manole pe Ana

și picătură cu picătură am turnat peste umerii tăi goi

sau aproape goi, mă rog,

picătura chinezească

în timp ce erai captivă în universul meu

plin de sfori de care trag mereu…

Eram gelos.

Îmi părea că strigi din ce în ce mai tare

la fiecare picătură de ceară

„Manole, Manole!”…

Eu nu sunt Manole, iubita mea!

Așa ți-am răspuns, privindu-te de sus.

Tu nu încetai,

legată în ceară te răscoleai și strigai

„Manole!”

Iubirea noastră s-a-ncheiat

La scurt timp după ce Manole a intrat

Cu nouă meșteri mari

Măcelari și cuțitari...

Ne-am prins cu toții într-o horă nebună de-amor,

strigam din rărunchi mai ceva ca la cor.

De-aia mor acum după tine,

dârdâind în frig ca un câine

prin lanul de grâne, blonde, plăpânde

cu gândul încă la ea, Roza mea, floarea mea

dintre toate cea mai roz.

Eu, un print în moloz.

Ea, o floare de ceară...

Dar mai păstrez cu sfințenie încă

coada ta stufoasă, păgână

prinsă nu știu cum la spate

care, când am plecat, era lângă acte

Și nu știu cum îți mai vine

să mai vii la bancă poimâine, știind

că de mâine vei fi

o vulpe bearcă…

Patentul udat de iubire...

 

Se întâmpla de dimineață, eu beam cafeaua la fereastră

Când a sunat telefonul.

Vocea ta îmi părea o soaptă ce mă învăluie și mă tăvălește

Prin undele nevăzute ale imaginației 5G…

Problema era spinoasă, dar  tot insistam, mai alert, mai monoton

când îți păream Superman

când îmi păreai Pamela Anderson.

N-am mai stat la taclale,

mi-am luat halatul  din dotare și am început să scotocesc printre apartamentele din bloc

apartamentul tau rece de tot.

Când mi-ai deschis, erai într-un halat de casă,

erai frumoasă, frumoasă și grasă,

cu părul vâlvoi, cum e dragostea dintre noi

eu eram cu halatul cel bun

voiam să te impresionez…

Mi-ai arătat caloriferul, am scos patentul și cheia franceză

și parcă simțeam cum se declanșează

căldura în casă.

O iubire mecanică, o iubire de gheață era relația noastră.

Ti-ai aprins suav o țigară,

caloriferul șuiera ca la gară

și, rând pe rând, element cu element, am redeschis fluxul de căldură,

iar tot universul meu devenea acum al tău.

Ți-ai lăsat lângă pat halatul, la fel și eu, am lasat și ochelarii

Deja te vedeam mai bine, frumoasă, înaltă,

precum fecioara, curată.

Mi-ai zis satisfăcută:„ Vai, domnule!”,

ți-am răspuns: „Măi, doamnă!”…

N-a fost nevoie de mai mult, te-ai aplecat să-mi ridici patentul ud

și mi-am amintit de Marcu, amicul meu care e arcaș de fel

și care ți-a strecurat în sân câteva săgețele

cu numele meu scris pe ele,

dar pentru că n-aveai banii la tine, mi-ai zis să mai vin și mâine,

fără să-mi dai vreun indiciu, un număr, un viciu,

măcar o țigară fumată de gura-ți suavă…

De-atunci tot umblu besmetic

prin blocul nostru excentric

să te caut, să te găsesc

așa cum te-am văzut prima dată

înaltă, frumoasă, întoarsă…