A apărut o eroare în acest obiect gadget

sâmbătă, 6 septembrie 2014

Focul lui Phoenix


Mă trezesc în toiul umbrei, hăituit de-acelaşi vis
Ce făcutu-m-a într-o seară să tot cad înspre abis...
Şi mă simt cuprins de umbră, strâns legat şi când respir
Şi-orice fac, mă zbat, nu-mi schimbă aerul de cimitir
Dar în tot cuprinsul negru simte drumul că îl pas
Iară eu îl simt cu pietre ce-s picioare de compas
Şi-s încinse dar le-ncinge pasul meu când le atinge
Şi-apoi, desfacandu-mi pieptul, chiar şi piatra mea mă frige.
Închid ochii... cum în lume de-ntuneric  e–ncolţită
Cea lumină de pe urmă care-n zori va fi găsită...
Forme pline, certitudini şi speranţe încarnate
Ca-n Geneză stau ascunse, aşteptând a fi create
Nu mai mişc... în întuneric eu pe mine-s de jertfit,
Parc-aş fi un fir de iarbă pentru lama de cosit...


Când, de-odată, se aprinde acea sfera de lumina
Ce trăieşte-n necuvinte într-o formă celestină
Şi-înfloreşte ca un lotus într-o mie de petale
Revelând perla corolei şi lucirile-i radiale.
Eu o muşc şi-o–nghit şi-ndată totul mi se luminează,
Simt că nu-s singur călare, simt iar calul cum nechează...
Ies din mine flăcări multe parc-ar fi aripi de iad
Dar lumina ce mi-au dat-o, m-a făcut iar să tresalt.
Umbre dese cunoscute zbiar-acum neîncetat
Căci lumina mea le este ghilotina de la cap
Iată-în faţă mea stă totul, tot ce n-a fost revelat
Iar deasupra mea stă bolta ce demult m-a alungat.
Eu privesc floarea-mi în ochii-i cum pe sine se despică
Iar iubirea ei ca spinii chiar de mine-o  crucifică...

Şi-astfel se deschide poarta Orientului cel aşteptat 
Ce din negura tăcerii numai mie mi s-a dat…


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu