COBORÂREA ÎN INFERN

COBORÂREA ÎN INFERN

La-nceput a fost cuvântul…

Şi se tot vorbea pe-afara cum c-ar exista viaţă după moarte…

Pe cuvânt c-am pus la-ndoială moartea!

Mi-a trebuit un chibrit, o lumânare, 

un pat de mătase, un vin bun şi multe, multe petale de trandafir

Aşa de brusc mi s-a aprins lumina încât

de speriat, chiar şi după ce am stins lumânarea,

sufletul tău tot mai lumina parcă pulsând gâfâit dupa gâfâit.

Cum în tot Universul era întuneric evident că atrăgeai atenţia

şi-a trebuit repede să ne facem nevazuţi…

Curând am aflat că erai promisă şi am simţit că turbez,

începusem să fiu gelos pe cineva care poate nici nu exista

dar când în sfârşit “buricul pământului” şi-a făcut apariţia

mi-am dat seama că sigur ai tăi nu mă vor chiar dacă

doar eu ştiu să-ţi citesc gândurile…

Am ieşit p-afară cu băieţii în timp ce tu te distrai cu noua ta

păpuşică…

Aici e poza când ţi-ai dat seama că e cam limitat,

şi ce satisfacţie am avut când ai venit dupa mine plângând odată cu noaptea…

Mi-e de-ajuns gâfâind să-mi luminezi

o, tu…flacără…

ce-ai fost, eşti şi vei fi mereu a mea…

EPILOG

Simţi cum te-mpresoară pereţii simplului tău trup

Şi-ţi strivesc fiinţa rară şi chiar aripile-i rup?

Când ar vrea ca prin cuvinte gura ta sa-i nasca viaţa

Ca-n Geneză când din Domnul noi, cuvintele, am prins viată

Simţi cum dis-de-dimineaţă visul tau se stinge-apare

Raza zilei altui vis, înc-o viaţă muritoare

Eu curând pătrund pământul şi mă las pe mine-oglinzii

Închid ochiul cel din tină şi-l arunc în nefiinţă

Şi cu cartea cea mai sfântă îmi ciobesc plăpânda frunte

Ca prin astă fantă sfântă mii de flăcări să inunde

Cartea mea nescrisă încă…