Plug in...

 La început ne-am așezat amândoi așa, pe-o bancă.

Nu ne vorbeam,

cuvintele sunt izvor de neînțelegeri…

Apoi, tu ziceai ceva că trebuie să mă apropii de tine

puțin câte puțin…

Aveai o coada lungă și stufoasă, prinsă nu știu cum, la spate,

între noi, un ocean de grâne blonde

ca părul tău auriu

care-ți cădea peste umerii aproape goi, sau aproape îmbrăcați.

Mi-amintesc și acum de trandafirul tău

atât de roz și atât de proaspăt

cum se prelingea, atât de dulce, pe buzele mele

atât de pofticioase de dulceață…

Mi-am dorit atunci să te sculptez în ceară

ca Manole pe Ana

și picătură cu picătură am turnat peste umerii tăi goi

sau aproape goi, mă rog,

picătura chinezească

în timp ce erai captivă în universul meu

plin de sfori de care trag mereu…

Eram gelos.

Îmi părea că strigi din ce în ce mai tare

la fiecare picătură de ceară

„Manole, Manole!”…

Eu nu sunt Manole, iubita mea!

Așa ți-am răspuns, privindu-te de sus.

Tu nu încetai,

legată în ceară te răscoleai și strigai

„Manole!”

Iubirea noastră s-a-ncheiat

La scurt timp după ce Manole a intrat

Cu nouă meșteri mari

Măcelari și cuțitari...

Ne-am prins cu toții într-o horă nebună de-amor,

strigam din rărunchi mai ceva ca la cor.

De-aia mor acum după tine,

dârdâind în frig ca un câine

prin lanul de grâne, blonde, plăpânde

cu gândul încă la ea, Roza mea, floarea mea

dintre toate cea mai roz.

Eu, un print în moloz.

Ea, o floare de ceară...

Dar mai păstrez cu sfințenie încă

coada ta stufoasă, păgână

prinsă nu știu cum la spate

care, când am plecat, era lângă acte

Și nu știu cum îți mai vine

să mai vii la bancă poimâine, știind

că de mâine vei fi

o vulpe bearcă…

Patentul udat de iubire...

 

Se întâmpla de dimineață, eu beam cafeaua la fereastră

Când a sunat telefonul.

Vocea ta îmi părea o soaptă ce mă învăluie și mă tăvălește

Prin undele nevăzute ale imaginației 5G…

Problema era spinoasă, dar  tot insistam, mai alert, mai monoton

când îți păream Superman

când îmi păreai Pamela Anderson.

N-am mai stat la taclale,

mi-am luat halatul  din dotare și am început să scotocesc printre apartamentele din bloc

apartamentul tau rece de tot.

Când mi-ai deschis, erai într-un halat de casă,

erai frumoasă, frumoasă și grasă,

cu părul vâlvoi, cum e dragostea dintre noi

eu eram cu halatul cel bun

voiam să te impresionez…

Mi-ai arătat caloriferul, am scos patentul și cheia franceză

și parcă simțeam cum se declanșează

căldura în casă.

O iubire mecanică, o iubire de gheață era relația noastră.

Ti-ai aprins suav o țigară,

caloriferul șuiera ca la gară

și, rând pe rând, element cu element, am redeschis fluxul de căldură,

iar tot universul meu devenea acum al tău.

Ți-ai lăsat lângă pat halatul, la fel și eu, am lasat și ochelarii

Deja te vedeam mai bine, frumoasă, înaltă,

precum fecioara, curată.

Mi-ai zis satisfăcută:„ Vai, domnule!”,

ți-am răspuns: „Măi, doamnă!”…

N-a fost nevoie de mai mult, te-ai aplecat să-mi ridici patentul ud

și mi-am amintit de Marcu, amicul meu care e arcaș de fel

și care ți-a strecurat în sân câteva săgețele

cu numele meu scris pe ele,

dar pentru că n-aveai banii la tine, mi-ai zis să mai vin și mâine,

fără să-mi dai vreun indiciu, un număr, un viciu,

măcar o țigară fumată de gura-ți suavă…

De-atunci tot umblu besmetic

prin blocul nostru excentric

să te caut, să te găsesc

așa cum te-am văzut prima dată

înaltă, frumoasă, întoarsă…

Mama...

 

Am apărut printr-un miracol, eram și nu știam că sunt

Și tot ce mă-ntregește parcă e pătruns de-un dor cărunt

O pace blândă mă-nvelește, un orizont nemărginit,

Universul plin de constelații și glasu-i sfânt însuflețit.

 

Din apele-mi învolburate, prin valuri fără de sfârșit

Vechi catarge-n depărtare și-arată craniul dezvelit

O neliniște apăsătoare, un zbucium recurent și surd

Mă fac să caut apărare de gândul meu extatic și absurd.

 

Unde ești tu, scumpă Mamă? Te-ai ascuns cumva de mine?

Ești sau poate mi se pare? Oare sunt eu, cel din tine?

Dar zbuciumul pe loc se-oprește, o alinare dintr-o dat`

Mă învăluie și simt cum cresc în universu-mi fecundat

 

Și o simt aici cu mine, simt că-i tot ce mă-nconjoară

Parcă-i simt blândețea sfântă și iubirea de fecioară.

Dar n-o văd și iar furtuna se pornește dintr-o dată,

De-aș putea să-i văd cununa înainte să mă nască…

 

De-aș putea să sper că după o s-o văd pe sfânta mamă

Mi-aș opri pe loc furtuna, i-aș plăti născării vamă…

Dar n-o vad… căci ea nu este... În Univers rămân doar eu.

Singur sunt in cea poveste, singur eu cu dorul meu…

 

De s-ar rupe și-apa vieții, fiind nașterea-mi aproape,

Coasa ei mă va atinge, voi pleca spre noi etape…

Voi putea să văd lumina? Sau va fi tot întuneric?

Va fi mama oare-alături în tărâmul ei feeric?!

 

Nu va fi, însă, nimica! Câți sunt oare cei născuți

De s-au dus întinși la mama și-au venit n-apoi crescuți?!

Nimeni, nici acum și niciodată căci de-aici, din întuneric,

Nu se-ntrezărește mama, doar ținutul cadaveric.

 

 

 

 

 

 

Nefilimii

I. Plânsul lui Samyaza 

Ascultă pe fundal

Multe științe stau ascunse în adancul ființei vii
Ca o legatură strânsă între ieri și ce va fi...
Și aceste științe multe au un punct comun cu noi,
Se succed toate pe roată până-n Ziua de Apoi.
Vechi și nou, noul și vechiul, ce e azi, a fost cândva,
Cei ce-au scris pe lespezi Tora, au gustat chiar măduva...
Și de falnice legende lumea-i plină, tot s-a zis,
Într-un cerc vechi de șaradă, Adevarul este-nchis.
Ce mister îmi pare-acuma a fi Tronul cel Înalt,
Să îți stea la poale luna, s-ai sclipiri de diamant
Și să vezi tot orizontul, cum a fost și cum va fi,
Să cuprinzi tot Necuprinsul, ce iubesti, ce vei gândi...
Ah! Ce spun acum sunt năluciri de miazănoapte,
Cucuveaua mi le-aduce în șoptirile-i galante,
Dar nu am altă ființă mai ciudată să-nțeleagă
Așa c-o mai las cu timpul să mai treacă să mă vadă...
Și când trece-mi schimbă totul, viața mea de zi cu zi,
Cu atingerea-i de înger, cu penajul ei cel gri.
Simt că mor în umbră zilnic! Ce conditie lumească...
Să răsară-n Ceruri steaua, tu să-i vezi sclipirea-aleasă,
Dar să nu poți, atingând-o, să fii totul cu Lumina,
Însă, condamnat de-a pururi, să aștepți în taină Cina...
Iar-apoi, cu focu-n suflet și privirea înainte,
Să pășești peste durere, peste vechile morminte
Ispășind cu demnitate o alegere voită.
Ce mi-e libertatea-n cuget dacă-i preț de suferință?!
Iar această suferință n-are limite în vreme,
Când ridic ochii spre Ceruri, simt Lumina că mi-i fierbe...
Cât de fals se vede totul prin ocheanul pământesc
De ai crede c-Universul e un indice lumesc!
Veghetorii-ți par doar aștrii, galaxii sau constelații
Când, Lumină din Lumină, s-au desprins ca Emanații...
Cum din negurile-ndepartate toate-au fost în foc, căci toate
Poartă-n sine-amprenta vieții și pornirile-i deșarte.
Iar acum tot Universul se întinde fără margini
Doar de-ar recunoaște viața care-i sunt ale ei sarcini...

Le-ar tăia pe axe-n toate felurile, doar să fie
Mai aproape de Lumină și de-a ei epifanie.
Le-ar tăia pe axe-n patru, sau în șase, sau în zece 
Și, bucată cu bucată, s-ar petrece, le-ar petrece...
Oh! Sunt Ceruri peste Ceruri, să le urci, să le tot urci
Și-avântați  spre ele, fii și-au lăsat, ca trepte, cruci.
Munca lor de-o viață-i  face ca în Ceruri să răsară
Și se-aprind pe boltă, noaptea, stelele, iară și iară.
Se aprind ca în Creație, ca în cea de-a șasea noapte
Când din Cerurile-ndepărtate ne-am desprins înflăcărate.
Creatorul concentrându-și mii de astre își aflase
Tot atunci Lumina-n haos, căci Cuvântul se-ntrupase...
Fascinați, cuprinși în horă, de-a veghea ne-am apucat,
Toată noaptea, asemuirea Creator și Om creat...
Ne-a dat rostul, ne-a dat gloria și speranța și frumosul
Și noi, toți, i-am dat lui totul, încă i-am ținut prinosul..
Au umat și descendenții încarnați cu foc și umbre
Și, sclipindu-le lor steaua, se-avântau spre stele mute...
Încă ființe mai plăpânde au născut, sclipirea toată,
Tot Zoharul, dintr-o dată, gâfâia-n ecou de piatră.
Celei pietre vinovate ce-a marcat scrâșniri și sânge
Mai târziu i-a varsat apa spânzurat Cuvântu-n cruce.
Cum se poate ca ființa cea creată și născută
S-aib-un singur ochi să vadă din natură, o natură?!
Când creat din praf de stele-a deschis ochii de-o dată
Și-apoi toate viețile cu taină i le-a revelat al nostru Tată!?
I-am dat sprijinul din Ceruri, haina furiei și-a forței,
Viclenia și iubirea luminându-i pașii repezi,
Iară el, în noaptea-i lungă, cu gândiri și răzgândiri,
Le-a tăiat ca pe din-două-n rele, bune presimțiri.
Cu ce ochi privește astăzi mângâiere-auriferă?
Căci natura lui vibrează și pătată-n altă sferă,
Dar nu are ochi s-o vadă și-o condamnă, n-o-nțelege!
Când putea, cu-a firi taină, să ne fie astăzi rege...
Când a izolat cu voie darul bun de darul rău
A-nceput furtuna-n Ceruri și-a murit Pământul Nou...

Și se teme de Cosașul care vine pe furiș
Când Cosașu-i vrea piciorul mai aproape de tăiș...
Ce ciudat e să fii rege peste-a țarinii făptură,
Dar să nu-i înțelegi firea și nici rolu-n cuadratură.
Căci exclus, când a fost omul, a rămas ca împărat
Peste ființele plăpânde ce-l știau ca de fârtat.
Și-apoi toate i-au dat sprijin, chiar și viața, i-au dat totul...
El le-a smuls cu dinții carnea și le-a pus în țarcuri fătul!

Ba mai mult, de când pe lume plânge lacrima-i însingurată,

Rupta coastă dintr-o coastă stă-ngropată-n trup de fată
Și puterea-i strălucește mai ales în întuneric
Cum e flacăra ce arde-n sfeșnic pentru cercul ezoteric.
Ochiul, însă egocentric, n-a cuprins sclipirea toată
Și-a-ncuiat Focul cel Sacru ce lucea în chip de artă.
Șapte arte nu-s prea-nalte lângă gol piciorul ei,
Toate șapte-n zile șapte pot să nască doar idei,
Însă ea, Prealuminoasa, chiar și-n strigăte amare,
Ani lumină din lumină, Le dă Fiilor născare.
Și-a văzut atunci că naște, s-a crezut și creator,
Atingându-și scopul propriu, i-a-nvelit piciorul gol...
O cruzime fără margini stinge focul de milenii,
Lacrimi de mărgăritare sunt călcate de-orătenii...
Nu a înțeles nici umbra, nici lumina deopotrivă
Și scăzându-i focul sacru-acum plutește în derivă.

..................................................................................

Mi s-a dat puterea-n Ceruri să veghez sclipirea ei
Și văd încă Noaptea Sfântă când abisul mi-l deschei.
Am crezut în Focul Sacru, i-am atins piciorul gol,
I-am cutremurat ființa cu ecouri de-oracol
I-am deschis ochiul din taină-n sărutarea de argint,
Iar acum caut Ieșirea când sunt prins în labirint...
Simt că mor în umbră zilnic, ce condiție lumească...
Răsărind în Ceruri Steaua-i voi simți sclipirea-aleasă
Cum din jar, spre Orientul, luminoasă, mlădioasă
Ea se va renaște astăzi,dintre umbre, ca o rază.

Va-ntâlni coasta cea ruptă prima coastă de pământ
Tremurând îmbrățișate, strălucind sub Cerul Blând.
Va călca luna-n picioare, va călca oglinda-i plană,
Strivind viermele robirii cu călcâiu-i de vădană,
Iar pe umbra care-n veacuri a fost pusă după vamă,
O va pune-aureolă s-o-ntărească mai cu seamă!

Își va aminti de ploaia aripilor veghetoare
Cum a luminat tot cerul pentru firea-i de văpaie!
Își va aminti îndată Sfânta Sfintelor uitată
De stăpânu-i care-a pus-o, de pe tron, în trunchi de piatră...
Să se-nalțe cucuveaua și s-anunțe toți Eonii
Că în veci pe Luminoasa o conduc pe umeri Domnii!

Iară cel care în viață i-a ascuns Lumina-n nori,

Condamnat va fi pe veacuri chiar de Zorii Creatori!

Metamorfoze

Discuție la cafenea


-Ce chestie ciudată, astăzi i-am întins mâna Domnului de la Biroul de Sus şi am simţit pentru prima dată o lipsă de forţă, o lipsă de fermitate, o lipsă de autoritate în strângerea de mână...
-Ştiu perfect ce spui, colegul de la medicină mi-a spus că a văzut mişunând pe la spatele Domnului acum ceva zile ceva care părea că ar fi fost ca nişte degete, iar colegul de la justiţie cică ar fi primit un mesaj pe sub masă de la Domnul nostru deşi avea ambele mâini pe masă.
-Dacă Domnului de la Biroul de Sus i-a mai crescut o mână pe la spate?
-Cred că asta nu poate fi adevărat!
-Ba da, trebuie să fie adevărat, Domnul de la Biroul de Sus are o mână în plus!
-Termină! Nu poate fi adevărat! Nu trebuie să fie adevărat! Ce-ar spune atunci cercetătorii britanici? Cum ar reacţiona astfel biserica şi toţi oamenii de ştiinţă? Nu, refuz să cred că Domnului de la Biroul de Sus i-a mai crescut o mână, mai ales la spate!
-Dragul meu, Berenger, nu trebuie să te agiţi, gândeşte-te cum ar fi dacă i-ar mai creşte o ureche la spate?
-Dumnezeule, încep să cred că ai dreptate, Domnul de la Biroul de Sus mi-a furat cheia de la apartament folosindu-se de mâna crescută la spate, înseamnă că tot el mi-a legat şireturile de la pantofi între ele ca să mă împiedic la şedinţă folosindu-se de mâna crscută la spate... Dumnezeule, dacă o ţine tot aşa, cu una o să ne împiedice, cu alta o să ne mustre iar cu ultima o să consemneze...
-Se pare că Domnul de la Biroul de Sus e altceva decât om, e un... e un...

Folclorism și neopăgânism

Descântec


Ochi de deochi, te-ntoarce din cale
Ducea-te-ai de vale!
Te du pe pustie unde focul te-mbie,
Fierbea-te-ai în oală, în cazanul de zmoală!
Te pleacă pe uşă, te pleacă cenuşă
Te pleacă pe drum, te pleacă acum
Că ţi-o bate din uşă în piept o ţepuşă
Că te-ngroapă în sare
Să te usture tare
Ciobanul cel bun cu caţa de-alun
Cu zâmbetul mare cât raza de soare,
Lupul cel alb ca sufletul dalb
Ca soarele viu cu cerc auriu.
Şi când i-oi vedea
Pe loc te-ai pleca
De frică de lup căci colţii te rup
De frică de foc tu pleacă de tot
Că ciobanul te prinde, te bate de grinde
Te bate pe seară când toacă afară
Te leagă de gât spânzurat şi urât
Cu maţe de porc în pustie de tot
Iar dacă ai veni, din nou la cei vii
Te-o pune în sare cu piatră de mare
Legat sub pământ şi prins în veşmânt
Veşmânt de oţel să nu treacă prin el
Nici apa, nici focul, pierdut ţi-e norocul
Nici vântul, pământul, pierdut ţi-e cuvântul
Şi-îi sta ani o mie să nu te învie
Nici apa, nici focul, pierdut ţi-e norocul
Nici vântul, pământul, uitat ţi-e cuvântul
Aşa să se-aleagă deochiule, dragă,
Doar praful de tine sub pietre străine!!

Şuier

În nopţile grele de iarnă cu ger
Ai inima tristă, suflul stingher
Iar focul trosneşte şi scurmă 
La fel şi dihăniile cele din urmă
Cu colţii de fier...

Simţi lupii când urlă la lună
Şi stelele-ngheaţă, iar vântul răsună
Gândul îţi zboară pe geam mai departe
Priveşti şi înduri ocrotindu-ţi deoparte
Puiul de blană...

Zi după zi priveşti puiul cum creşte
Cum nopţile urlă, cum ziua sporeşte
Grăbit să cunoască şi fânul şi lanul
Grăbit să cunoască din timp şi duşmanul
Puiul tău creşte...

Dar păstorului bun şi-a lui turmă de oi
Îi trebuie vajnic prieten de soi
Să-i apere turma, să-ndrume mioara
Că-aşa fac păstorii, îşi păzesc ogrăjoara
Păzesc turma de oi

Şi-n toamna cea plânsă cu cer înnorat
Păstorul cel bun înspre el l-a chemat
Puiul s-a întors cu jind înspre tine
Cu ochii în lacrimi, cu urletu-n sine
Ş-apoi către el a plecat...