Cercu-şi va înscrie marginile-ntr-un pătrat
Iar pe lume-o altă lume de copii va fi creat
Pe sub tâmplele plăcerii ce în sfinte au fost sădite,
Doar în locuri pustiite, chiar din florile jertfite,
O coroană-n şase flăcări sau chiar şapte se despică
Iar scânteile-i pe ceruri sunt ca ochi ai umbrei
fiică.
Fiica simte-ntreg cuprinsul trimiţându-l sol în
noapte
Pe-acel şarpe-n şase aripi, având ochi ca semn pe
spate,
Lunecând pe-aripa lunii, având luna drept inel
Împletită-ntr-a sa limbă, Luminatul Samael
Şi lingându-i fruntea fetei, fata gemu de plăcere
“Iată-ţi mirele pre lespezi, iată-ţi soclul plin de
miere”
Iar atunci pocalul fetei i se umplu tot de sânge
Ascunzându-i oul roşu printre valuri demiurge…
Umbra veşnica-şi aprinde ochi de jar din ochi de
haos
Inundând astfel pământul, aninându-se-ntr-un naos
Unde Tronul de Regină e urcat la miăzanoapte,
Unde sunetele-neîncetate
gem în şoapte viciate.
A sa burtă-nfometată
n-ar vrea decât carne crudă
Iar mâncând-o şi-ar
deschide înc-o gură şi-înc-o gură…
Yohanan aude-o şoaptă, ce trezindu-l din genune,
Pare-a-l prinde-n laţ de gâtu-i pentru ultima-i
misiune
“De pe Cerul
lumii-ndată, Veghetorii prinşi în ROTA
Rotesc tronul,
voievodul şi mireasa-mplinind TORA
Iar pre Taurul
ce-nghite jertfa-i, adevărul trunchiat,
Junghiatu-l-va spre
ziuă însuşi Mielu-njunghiat”
Şi a fost atunci o noapte şi-a urmat apoi o zi
Şi-astfel s-a înfăptuit
minunea razelor din zori de zi.
Sodomeea printre
văluri, prinsă-n viată de o poftă,
I se-arată încercându-l,
vrându-i duhul ce îl poartă
“Spiritul ce creşte-n
mine,va rămâne-nchis în trup,
Timpu-i cel ce-l face
liber şi-astfel eu de lut mă rup…”
Yonahan ce-şi avea trunchiu-n
haina-i alba, eseniană,
Le-a dat Fiilor de
Morţi Cuvântu-n forma pură, diafană
Şi-ntinând curând Cuvântul
cel de sine aprioric
Omul a-ncălcat cu
duhu-un adevăr divinatoric.
Fiica,
desrobindu-se-ndrăcită, ca o fiică de-ntuneric,
Împaratului înghite
duhul, ameţit de dansu-i lubric
Făcând gura blestemată
să-şi sacrifice profetul,
Lăsând pofta-n
libertate, săturând întreg banchetul
Şi-astfel cere de îndată
capul Trunchiului de Ioaniţi
Neştiind că Ioaniţii
sunt un trunchi de eremiţi.
Şi-l închide braţul
burţii iară trunchiul i se zbate
Când punând capu-n-mormantu-i,
capu-acuză de păcate:
“Tu nu eşti rege în Iuda cel ce-ai fost cândva Nimrod,
Nu vezi?! Braţele-şi
fac noduri, multe noduri la năvod”
Şi-a văzut atunci mulţimea
întâmplarea cea din noapte
Ca fiind tăiat de Trunchiu-i
capul fără de păcate
Iară Trunchiu-i
întâlnind Cuvantul de îndată a luat foc,
Renăscand după
botezu-i, lăsând haina veche-n loc…
Dar un braţ ce umbla
singur ca o mână eremită
A rămas fiind pe suflet
de opt degete-nvelită
Iar din oul dimineţii
ieşi-n forma sa spectrală
Formând trunchi
vechiul şi noul, o acvila bicefală…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu