COBORÂREA ÎN INFERN
La-nceput a fost cuvântul…
Şi se tot vorbea pe-afara cum c-ar exista viaţă după
moarte…
Pe cuvânt c-am pus la-ndoială moartea!
Mi-a trebuit un chibrit, o lumânare,
un pat de mătase, un vin bun şi multe, multe petale
de trandafir
Aşa de brusc mi s-a aprins lumina încât
de speriat, chiar şi după ce am stins lumânarea,
sufletul tău tot mai lumina parcă pulsând gâfâit
dupa gâfâit.
Cum în tot Universul era întuneric evident că
atrăgeai atenţia
şi-a trebuit repede să ne facem nevazuţi…
Curând am aflat că erai promisă şi am simţit că
turbez,
începusem să fiu gelos pe cineva care poate nici nu
exista
dar când în sfârşit “buricul pământului” şi-a făcut
apariţia
mi-am dat seama că sigur ai tăi nu mă vor chiar dacă
doar eu ştiu să-ţi citesc gândurile…
Am ieşit p-afară cu băieţii în timp ce tu te distrai
cu noua ta
păpuşică…
Aici e poza când ţi-ai dat seama că e cam limitat,
şi ce satisfacţie am avut când ai venit dupa mine
plângând odată cu noaptea…
Mi-e de-ajuns gâfâind să-mi luminezi
o, tu…flacără…
ce-ai fost, eşti şi vei fi mereu a mea…
EPILOG
Simţi cum te-mpresoară pereţii simplului tău trup
Şi-ţi strivesc fiinţa rară şi chiar aripile-i rup?
Când ar vrea ca prin cuvinte gura ta sa-i nasca
viaţa
Ca-n Geneză când din Domnul noi, cuvintele, am prins
viată
Simţi cum dis-de-dimineaţă visul tau se stinge-apare
Raza zilei altui vis, înc-o viaţă muritoare
Eu curând pătrund pământul şi mă las pe
mine-oglinzii
Închid ochiul cel din tină şi-l arunc în nefiinţă
Şi cu cartea cea mai sfântă îmi ciobesc plăpânda
frunte
Ca prin astă fantă sfântă mii de flăcări să inunde
Cartea mea nescrisă încă…