Am apărut printr-un
miracol, eram și nu știam că sunt
Și tot ce mă-ntregește
parcă e pătruns de-un dor cărunt
O pace blândă
mă-nvelește, un orizont nemărginit,
Universul plin de
constelații și glasu-i sfânt însuflețit.
Din apele-mi
învolburate, prin valuri fără de sfârșit
Vechi catarge-n
depărtare și-arată craniul dezvelit
O neliniște
apăsătoare, un zbucium recurent și surd
Mă fac să caut apărare de gândul meu extatic și absurd.
Unde ești tu, scumpă Mamă?
Te-ai ascuns cumva de mine?
Ești sau poate mi se
pare? Oare sunt eu, cel din tine?
Dar zbuciumul pe loc
se-oprește, o alinare dintr-o dat`
Mă învăluie și simt
cum cresc în universu-mi fecundat
Și o simt aici cu
mine, simt că-i tot ce mă-nconjoară
Parcă-i simt blândețea
sfântă și iubirea de fecioară.
Dar n-o văd și iar
furtuna se pornește dintr-o dată,
De-aș putea să-i văd
cununa înainte să mă nască…
De-aș putea să sper că
după o s-o văd pe sfânta mamă
Mi-aș opri pe loc
furtuna, i-aș plăti născării vamă…
Dar n-o vad… căci ea
nu este... În Univers rămân doar eu.
Singur sunt in cea
poveste, singur eu cu dorul meu…
De s-ar rupe și-apa
vieții, fiind nașterea-mi aproape,
Coasa ei mă va atinge,
voi pleca spre noi etape…
Voi putea să văd
lumina? Sau va fi tot întuneric?
Va fi mama
oare-alături în tărâmul ei feeric?!
Nu va fi, însă, nimica!
Câți sunt oare cei născuți
De s-au dus întinși la
mama și-au venit n-apoi crescuți?!
Nimeni, nici acum și
niciodată căci de-aici, din întuneric,
Nu se-ntrezărește
mama, doar ținutul cadaveric.
