miercuri, 25 iulie 2012

Aceasta nu este Troia, aceasta este... este...


Aceasta nu este Troia, aceasta este... este...




“Blestemat să fie, e-npotriva firii !”
Disperau toti zeii şi titanii-n cer
aflaţi într-o bodegă în colţul nemuririi
beţi de-atâta ură pentru-un fiu rebel

Puţin mai jos, jos sub ochii lor de foc
el trăieşte mângâierea adusă unui suflet
“Salvează-mă!” peste chipul tot
apoi ea pleacă eliberând un scâncet

Dar chiar în noaptea nunţii sub cerul înnourat
o fură pe prinţesă şi fug spre ţărm, spre mare
“Aceasta-i marea libertăţii ce avem de înfruntat !”
şi-o sărută tandru până jos spre poale




O cetate de nisip se prăbuşeşte în zare,
în ape-nvolburate îşi oglindeşte propriul foc,
prinţesa dezmierdată iubeşte cu ardoare
şi aruncă spre cetate din când în când un ochi

“Or să te caute ascunde-te bine, departe…”
Ajunşi pe malul drept prinţesa dispera
“Nu-mi pasă al tău voi fii chiar şi dupa moarte”
şi îngerul parcă tot mai mult canta

“Vai ţie prinţ Paris nici nu ştii ce-ai făcut
Cetatea-ţi puternică îţi va fi lumânare”
“să sfidam legile firii ce mereu au durut”
dar ea suspină îngrozită de mare

“Nu te teme chiar dacă pe mare-i furtună
o să stăm sub umbrela cetaţii mele mereu”
Mângâiată pe suflet de această cunună
îl sărută demonic pe tampla-i de zmeu



Marea învolburata pufneste şi scurmă
şi o furtună de nisip se porneşte din vad
din locul cetaţii prăbuşită în urmă
şi cetatea ascunsă e ameninţată de iad

Dar cei doi stau sub soare la umbra cetăţii
Sub umbrelă, ocrotită de foc şi pârjol,
prinţesa zâmbeşte spre avioanele zării
umplându-şi cu vise din palmă-acel gol

Flăcarile marii de ură lovesc fortăreata
e noapte şi parcă se ghemuieşte de tot
stă sub umbrela libertăţii ascunsă domniţa
iar prinţul cade văzându-şi cetatea-n foc


ia arcul şi măsoară din ochi foarte bine
o lovitură să-i dea în călcâiul tiran
trasează, ciopleşte liniile curbe şi fine
din zidul libertaţii, parc-ar lovi un titan

şi lucrează în noapte la lumina cetăţii
în flăcări pârjolită de-un dor ca de foc
iar aripile-s gata, serenitătii
iar focul distruge ce întâlneşte pe loc

“Mărită-te cu mine !” şi-i pune inelul pe deget
inelul aripilor de dor, “ - Mă marit !”
iar prinţul întinde la maximum arcul în cuget
dorind să lovească valul marii cumplit

Tânăra se desprinde de sol şi se-nalţă
ca o săgeată spre un călcâi nedorit
îl sărută pe prinţ printre lacrimi domniţa
iar valul de foc pare-un balaur ciuntit




Zeii înjură de fapt, râzând, doar ne mint
Sus pe cer avioane ramase văzând
chiar sub umbrela ajunsă spiţe-ntre timp
tânărul stă în cetate aşteptând … aşteptând.
 

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu