La început ne-am așezat amândoi așa, pe-o bancă.
Nu ne vorbeam,
cuvintele sunt izvor de neînțelegeri…
puțin câte puțin…
Aveai o coada lungă și stufoasă, prinsă nu știu cum, la spate,
între noi, un ocean de grâne blonde
ca părul tău auriu
care-ți cădea peste umerii aproape goi, sau aproape îmbrăcați.
Mi-amintesc și acum de trandafirul tău
atât de roz și atât de proaspăt
cum se prelingea, atât de dulce, pe buzele mele
atât de pofticioase de dulceață…
Mi-am dorit atunci să te sculptez în ceară
ca Manole pe Ana
și picătură cu picătură am turnat peste umerii tăi goi
sau aproape goi, mă rog,
picătura chinezească
în timp ce erai captivă în universul meu
plin de sfori de care trag mereu…
Eram gelos.
Îmi părea că strigi din ce în ce mai tare
la fiecare picătură de ceară
„Manole, Manole!”…
Eu nu sunt Manole, iubita mea!
Așa ți-am răspuns, privindu-te de sus.
Tu nu încetai,
legată în ceară te răscoleai și strigai
„Manole!”
Iubirea noastră s-a-ncheiat
La scurt timp după ce Manole a intrat
Cu nouă meșteri mari
Măcelari și cuțitari...
Ne-am prins cu toții într-o horă nebună de-amor,
strigam din rărunchi mai ceva ca la cor.
De-aia mor acum după tine,
dârdâind în frig ca un câine
prin lanul de grâne, blonde, plăpânde
cu gândul încă la ea, Roza mea, floarea mea
dintre toate cea mai roz.
Eu, un print în moloz.
Ea, o floare de ceară...
Dar mai păstrez cu sfințenie încă
coada ta stufoasă, păgână
prinsă nu știu cum la spate
care, când am plecat, era lângă acte
Și nu știu cum îți mai vine
să mai vii la bancă poimâine, știind
că de mâine vei fi
o vulpe bearcă…
