Madona

Madona

În mijlocul serii se aude de-afară
Sub razele lunii străjuieşte încet
O umbră de fată, o urmă, o floare,
O voce suavă ce iese din apă

E oare luceafărul oglindindu-se în lac?
Oare e luna dezbracată în ape?
E o madonă ce pluteşte-n derivă
Cu gândul atinge apa cu tact

Se poate să fie într-adevăr ea aceea
Ce îmbată de dor pe rând toţi artiştii
Ce multe ofrande în dar ea primeşte
Şi iarăşi se aude şoptind prelung “da!”

Ar putea ea să fie prinţesa ce dusă
În gânduri purta o stea printre gene
Parfumul său năucea prinţii din vreme
Dar ea tot plutea, de gânduri răpusă

“Atinge-mă, păşeşte uşor vin’ la mine!”
“Madona, e apă, nu pot să păşesc…”
“Uşor, nu vrei să m-atingi, să mă pipăi?!”
Şi apa înainta tot mai mult înspre mine

“Da vreau!” şi atunci fac un pas mă avânt
Dar piciorul meu ‘stâng’ nu ascultă şi intră
În apa ce pentru ea pare-o plută
“Madona apa-mi ajunge la glezne, m-afund!”

Dar ea plutea tot mai mult in derivă
“Hai, vino, te vreau chiar aici lângă mine”
Şi apa mă cuprinde tot mai sus pân’ la brâu
Un val de senzaţii din al său trup cu căldură

Pluteşte spre mine şi mă-îmbată pe loc
“Madona, apa mă cuprinde mai mult
Întinde-ţi te rog un picior înspre mine
Să îl sărut doar pe vârf ca să pot să ma urc…”

Dar ea tot zâmbea sub aştrii ceresti
Apa trecuse demult peste mine
Un fior cald declanşându-mi emoţii,
“Madona mă afund, ce splendidă esti! “

Şi atunci ea s-a întors, şoptindu-mi ceva
Aşa ca o rugă , “ce poate să însemne?!”
N-am înţeles cum putea să mă-aline
Terminând nefiresc când de sens mă priva

A fost ultimul lucru rostit de madona
Eu mă cufund, ea se înalţă de mine
Rămân fără glas şi lumină-n curând
“De ce mi-ai făcut asta chiar mie, madona?!”

“Te blestem să împietreşti şi să fii moartă
Ca mine, să nu te mai poţi arăta niciodată
Să fii stearpă ca şi orice stâncă în apă
Să nu mai poţi să vorbeşti niciodată!”

De atunci, apele oglindesc seara luna
Nici stâncile n-au viaţă în mijlocul lor
În lacul nostru priveşte băiatul
O floare de lotus cum pluteşte întruna