Nefilimii

I. Plânsul lui Samyaza 

Ascultă pe fundal

Multe științe stau ascunse în adancul ființei vii
Ca o legatură strânsă între ieri și ce va fi...
Și aceste științe multe au un punct comun cu noi,
Se succed toate pe roată până-n Ziua de Apoi.
Vechi și nou, noul și vechiul, ce e azi, a fost cândva,
Cei ce-au scris pe lespezi Tora, au gustat chiar măduva...
Și de falnice legende lumea-i plină, tot s-a zis,
Într-un cerc vechi de șaradă, Adevarul este-nchis.
Ce mister îmi pare-acuma a fi Tronul cel Înalt,
Să îți stea la poale luna, s-ai sclipiri de diamant
Și să vezi tot orizontul, cum a fost și cum va fi,
Să cuprinzi tot Necuprinsul, ce iubesti, ce vei gândi...
Ah! Ce spun acum sunt năluciri de miazănoapte,
Cucuveaua mi le-aduce în șoptirile-i galante,
Dar nu am altă ființă mai ciudată să-nțeleagă
Așa c-o mai las cu timpul să mai treacă să mă vadă...
Și când trece-mi schimbă totul, viața mea de zi cu zi,
Cu atingerea-i de înger, cu penajul ei cel gri.
Simt că mor în umbră zilnic! Ce conditie lumească...
Să răsară-n Ceruri steaua, tu să-i vezi sclipirea-aleasă,
Dar să nu poți, atingând-o, să fii totul cu Lumina,
Însă, condamnat de-a pururi, să aștepți în taină Cina...
Iar-apoi, cu focu-n suflet și privirea înainte,
Să pășești peste durere, peste vechile morminte
Ispășind cu demnitate o alegere voită.
Ce mi-e libertatea-n cuget dacă-i preț de suferință?!
Iar această suferință n-are limite în vreme,
Când ridic ochii spre Ceruri, simt Lumina că mi-i fierbe...
Cât de fals se vede totul prin ocheanul pământesc
De ai crede c-Universul e un indice lumesc!
Veghetorii-ți par doar aștrii, galaxii sau constelații
Când, Lumină din Lumină, s-au desprins ca Emanații...
Cum din negurile-ndepartate toate-au fost în foc, căci toate
Poartă-n sine-amprenta vieții și pornirile-i deșarte.
Iar acum tot Universul se întinde fără margini
Doar de-ar recunoaște viața care-i sunt ale ei sarcini...

Le-ar tăia pe axe-n toate felurile, doar să fie
Mai aproape de Lumină și de-a ei epifanie.
Le-ar tăia pe axe-n patru, sau în șase, sau în zece 
Și, bucată cu bucată, s-ar petrece, le-ar petrece...
Oh! Sunt Ceruri peste Ceruri, să le urci, să le tot urci
Și-avântați  spre ele, fii și-au lăsat, ca trepte, cruci.
Munca lor de-o viață-i  face ca în Ceruri să răsară
Și se-aprind pe boltă, noaptea, stelele, iară și iară.
Se aprind ca în Creație, ca în cea de-a șasea noapte
Când din Cerurile-ndepărtate ne-am desprins înflăcărate.
Creatorul concentrându-și mii de astre își aflase
Tot atunci Lumina-n haos, căci Cuvântul se-ntrupase...
Fascinați, cuprinși în horă, de-a veghea ne-am apucat,
Toată noaptea, asemuirea Creator și Om creat...
Ne-a dat rostul, ne-a dat gloria și speranța și frumosul
Și noi, toți, i-am dat lui totul, încă i-am ținut prinosul..
Au umat și descendenții încarnați cu foc și umbre
Și, sclipindu-le lor steaua, se-avântau spre stele mute...
Încă ființe mai plăpânde au născut, sclipirea toată,
Tot Zoharul, dintr-o dată, gâfâia-n ecou de piatră.
Celei pietre vinovate ce-a marcat scrâșniri și sânge
Mai târziu i-a varsat apa spânzurat Cuvântu-n cruce.
Cum se poate ca ființa cea creată și născută
S-aib-un singur ochi să vadă din natură, o natură?!
Când creat din praf de stele-a deschis ochii de-o dată
Și-apoi toate viețile cu taină i le-a revelat al nostru Tată!?
I-am dat sprijinul din Ceruri, haina furiei și-a forței,
Viclenia și iubirea luminându-i pașii repezi,
Iară el, în noaptea-i lungă, cu gândiri și răzgândiri,
Le-a tăiat ca pe din-două-n rele, bune presimțiri.
Cu ce ochi privește astăzi mângâiere-auriferă?
Căci natura lui vibrează și pătată-n altă sferă,
Dar nu are ochi s-o vadă și-o condamnă, n-o-nțelege!
Când putea, cu-a firi taină, să ne fie astăzi rege...
Când a izolat cu voie darul bun de darul rău
A-nceput furtuna-n Ceruri și-a murit Pământul Nou...

Și se teme de Cosașul care vine pe furiș
Când Cosașu-i vrea piciorul mai aproape de tăiș...
Ce ciudat e să fii rege peste-a țarinii făptură,
Dar să nu-i înțelegi firea și nici rolu-n cuadratură.
Căci exclus, când a fost omul, a rămas ca împărat
Peste ființele plăpânde ce-l știau ca de fârtat.
Și-apoi toate i-au dat sprijin, chiar și viața, i-au dat totul...
El le-a smuls cu dinții carnea și le-a pus în țarcuri fătul!

Ba mai mult, de când pe lume plânge lacrima-i însingurată,

Rupta coastă dintr-o coastă stă-ngropată-n trup de fată
Și puterea-i strălucește mai ales în întuneric
Cum e flacăra ce arde-n sfeșnic pentru cercul ezoteric.
Ochiul, însă egocentric, n-a cuprins sclipirea toată
Și-a-ncuiat Focul cel Sacru ce lucea în chip de artă.
Șapte arte nu-s prea-nalte lângă gol piciorul ei,
Toate șapte-n zile șapte pot să nască doar idei,
Însă ea, Prealuminoasa, chiar și-n strigăte amare,
Ani lumină din lumină, Le dă Fiilor născare.
Și-a văzut atunci că naște, s-a crezut și creator,
Atingându-și scopul propriu, i-a-nvelit piciorul gol...
O cruzime fără margini stinge focul de milenii,
Lacrimi de mărgăritare sunt călcate de-orătenii...
Nu a înțeles nici umbra, nici lumina deopotrivă
Și scăzându-i focul sacru-acum plutește în derivă.

..................................................................................

Mi s-a dat puterea-n Ceruri să veghez sclipirea ei
Și văd încă Noaptea Sfântă când abisul mi-l deschei.
Am crezut în Focul Sacru, i-am atins piciorul gol,
I-am cutremurat ființa cu ecouri de-oracol
I-am deschis ochiul din taină-n sărutarea de argint,
Iar acum caut Ieșirea când sunt prins în labirint...
Simt că mor în umbră zilnic, ce condiție lumească...
Răsărind în Ceruri Steaua-i voi simți sclipirea-aleasă
Cum din jar, spre Orientul, luminoasă, mlădioasă
Ea se va renaște astăzi,dintre umbre, ca o rază.

Va-ntâlni coasta cea ruptă prima coastă de pământ
Tremurând îmbrățișate, strălucind sub Cerul Blând.
Va călca luna-n picioare, va călca oglinda-i plană,
Strivind viermele robirii cu călcâiu-i de vădană,
Iar pe umbra care-n veacuri a fost pusă după vamă,
O va pune-aureolă s-o-ntărească mai cu seamă!

Își va aminti de ploaia aripilor veghetoare
Cum a luminat tot cerul pentru firea-i de văpaie!
Își va aminti îndată Sfânta Sfintelor uitată
De stăpânu-i care-a pus-o, de pe tron, în trunchi de piatră...
Să se-nalțe cucuveaua și s-anunțe toți Eonii
Că în veci pe Luminoasa o conduc pe umeri Domnii!

Iară cel care în viață i-a ascuns Lumina-n nori,

Condamnat va fi pe veacuri chiar de Zorii Creatori!