Un poem despre Ioan - 1. Naşterea

Asculta pe fundal

                                                             

Motto: Ar putea fi dat din ceruri ca Cel Necuprins

 Coborând în omul simplu să stea liber, nu respins?!

De unde Tronurile stau chiar pe razele Luminii

Iar pe Tronuri aşezaţi în splendoare Regii lumii,

Printr-un fel de dor aparte într-un om s-a pogorât

Şi-a chemat cu el la sine să coboare pe Pământ

Mari prooroci, şi Vărsătorul revărsându-se în raze

Orbitoare în splendoare, în întuneric  luminoase…

S-a-ntâmplat în zi de soare când un fulger coborât

Sau trei Domni din ceruri ca-nVechime au izvorât

În Izvorul Viei iar proorocul Zaharia

A rămas uimit de spaimă de cine-i ţinea la cap făclia

“Cine nu crede să tacă !“ parc-un fulger i-ar fi spus

Că ar fi o lege mare, legea Celui mai de Sus

“Este timpul să reverse Apa şi să ude toata via

Caci pruncul e-acuma cel ce a fost candva Elyah…”

Şi-a atins fecioara pântecul şi-atunci pruncul a săltat,

A simţit că poartă-ntr-însa Universul încarnat…

De când totul a fost scris, când nici timp n-a existat

Şi când totul a fost  în mare o credinţă-răzvrătită,

Din al umbrei nevăzut ca-ntr-un vis a fost purtat

Acel şarpe arzător dintr-un veac întunecat,

Acea stea ce se coboară sau ce urcă-n felul ei,

Tot aceeaşi ce-nfioară infantilele priviri de miei.

Flori de mac în mână sângeratice pare că poartă

Un arhanghel cu-ochi de jar şi o voce ca o şoaptă,

Aşa-i pare-Irodiadei când de foc cuprinsa-i toată

“ A luat fiinţă de la scorpii chiar a scorpiilor regină

Însăşi fiică de-ntuneric ce se va-ntrupa din tină,

Chiar pe Soare a uimit de pe tronu-i strămutat

Cuprinzând totul cu noapte şi cu-n cer înflăcărat

Când căzând de Sus spre noapte aştrii sute, poate mii,

Par a fi căzuţi chiar fiii unei ploi de lacrimi vii”

Dar pe cer o Stea departe dintre toate a ramas

Tot sclipind perla coroanei unui rege neîntinat.

Gândul veştii-nfierbântate o pătrunde şi o saltă

Şi purtată fiind de iadu-i, ea se lasă sărutată…

“Focul care arde totul va fi-n veci vindecător?”

“Fi-va-ţi o lumină-n noapte! Fi-va-ţi focul arzător!”

Dispărând rămase-n pântec palpitând un cald fior

Renăscându-se pe sine din parfumu-i  roşior,

Dintr-o poftă arzătoare când ridică-n cer o spadă        

De pe jilţu-i o Regină ce-are-n palmă o balanţă.

Dar pe trepte Timpul urcă în spirală drumul său

Iar pentru natura vie Timpul pare un călau…

Sub un cer de nouri iese acel astru luminos

Şi-şi străpunge pielea-n bice proorocind cam furios

Ce ştia că-i foarte sus, că-i aproape de-nceput,

Regăsit în omul simplu, acel loc numit Malkuth.

Pare-a se hrăni cu chinuri acest miel cu chip de lup

Şi cuprinde strâns în poală chipul lui căzut, de astru

Ea, o scorpie, o viespe, ce-i fugită de la stup

Şi-l sărută Sodomeea într-un lac de sânge-albastru

Dănţuind în şoapte-i mierea, el i-o gustă înc-o dată

Şi cu lapte se hrăneşte din al viespii fraged sân

Yohanan care vesteşte c-ar fi fost născut din piatră…