Peste n-tinsul
câmp
albastru unde cresc boboci de zile
Mândrul
crai îi pregăteşte pe ai săi
slujnici să învie.
Şi-s curaţi cu
toți
şi-n frunte poart-a ochiului credinţă
Toţi în purpură
şi-n mantii, toţi sunt fraţi de o fiinţă.
Frați
ca frații
cei născuți,
nu făcuți
sunt cei doi fii
Care cresc mai
mult ca ziua chiar în ziua ce va fi
Iară
craiul, măndru
tare, cum își mângâie-a
sa barbă
Își
lungeste-mpărăția
și-o lățește
înc-o dată
Și
le dă sub stăpânire
tot ce văd
și tot ce-aud
Și
albastra lor câmpie
și secretul din Talmud...
Craiul veşnic,
în grădină-şi leagă rodul descântat,
Un stejar ca
focul vieții
și-înc-un măr
ca de fârtat.
Timpul, dar cel
copilandru, cu clepsidra sa se joacă
Aruncând-o
dintr-o mână
şi prinzând-o în cealaltă.
Năzdrăvandul
plin de şotii iată iarăşi o aruncă
Și
se prinde-n pomul vieții
chiar de ramura arzândă...
Dar nu-i bai,
batranul tată încă
una-i dă să
joace
Și
o ia ș-o răsuceşte
și o-ntoarce ș-o
reîntoarce...
Mărul,
arbore de aur, îl încântă
și îşi face
Chiar în
trunchi un loc s-o pună unde-o-ntoarce ș-o
reîntoarce.
Şi-nfloresc
mândre-nglobate în parfum, florile dalbe
Ce-apoi nasc
bogate-n aur și în
miere, mere coapte
Ș-uite
aşa, tot năzdrăvanul de copil că reuşeşte
S-aib-un
măr cu mere de-aur unde timpul
se roteşte...
Văzând
tot, bătrânul
tată poruncește
de îndată
Să
nu guste din vreun măr
fii săi
iubiți
vreodată
Înainte
să își
pună o cunună
de lumină
Din a pomului
crenguță care e de viață
plină.
Făt-Frumos
iată că vine cu
șuvițe
fluturânde,
Sânzienele-i
strâng
părul
și dansânnd
îi pun pe frunte
Cel bogat de raze
sfinte, ochiul lumii de smarald
Împletit
în crengi arzânde
și servindu-i drept herald.
Fuga, fuga
printre stele, iese și Prâslea
în față,
E mezinul ce prin
ceruri și spre ceruri se cocoață,
Însoțit
de al său
câine
și la spate cu-o boccea
Hoinărind
de când
e lumea și mereu fiind în
ea...
Când
s-ajungă la copacul ce cu viața-i
de-o ființă,
Se oprește
lâng-o
masă cu o cupă
sclipitoare.
Fără
magul ce ridică
o făclie-n
semn de știință,
Întregită
masa n-ar fi, chit că-i spada lucitoare.
- Ce-i,
mai Prâslea,
te încântă
de pe masa-mi vreun obiect?
Sau nu știi
de unde vii și spre ce vrei să
te-ndrepți?
Nu
știi dar că
de îndată ce-ai
să vii pe-a mea
cărare,
Ai
să aflii cum e răul
și cât
binele-i de mare?
Și
acceptă să
se-ndrepte înspre poarta ce îi
pare
Ca
fiind chiar o papesă
c-o privire sfințitoare
Ce-o-ncadrează-n
stanga-n dreapta infiniții
doi coloşi
Susținându-i
vălul sacru, fii sfintei cei zeloşi.
-
Mușcă
marul, nalță-mi vălul
ș-ai să vezi
tot nefăcutul
Cercetează-l
ș-ai să poti
să-ți
refaci tot începutul...
El se
avântă
indrăzneț,
Prâslea
muşcă din extaz
Pătrunzând
cu stângu-n
față printre Jakin
și Boaz.
Sefirotu-i mărul
de-aur ce în timp pe loc îl
poartă
Prin
tunelul de-ntuneric într-un sens orar de
soartă.
Cea
câmpie
înstelată e-o
distantă boltă-acum
Iară
el ca steaua-n noapte însetată
de consum...
Veghetorii stau
pe boltă câte
trei grupati în patru
Iar alți
șase ori de șase
întregesc tot zodiacul.
Când în bolta
infinită veghea lor de zori slăbeşte,
Făt-Frumos,
frate mai mare, ca Luceafăr
strălucește
Și
pe toți
îi poartă grija
pentru Prâslea
c-a plecat,
C-a
trecut prin poarta vieții
în tărâmu-i ferecat...
Dintre
toți
luminătorii ce frumos în horă
joacă
Numai Steaua
Logosteaua îl pătrunde ca o toacă.
Îl
pătrunde
până-n
suflet iar din negura uitării
Două
ființe
i se-arata
purtând semnele-ntrupării.
Îl cuprind de
mintea-i pură şi-i oferă spre-nvăţare
Ca
un ac cu ață timpul, înnodat
de depărtare…
Mumă-sa-i
de-acum Regina, e Albinelor
Regina
Ce îl ia şi
chiar din faşă întreg stupul i-l arată
Iar din ochi îi
dă deoparte pleoapa nouă ca să vadă
Universul din
lăuntru-i când nimic în jur nu vede,
Iar pe cel bogat
de-afară ca pe-un drept Prâslea şi-l
cere.
Fraţii săi ca
nişte albine cu al lor ac spre el se-ndreaptă
Sub arcadă chiar
la miere, jurământul
din tăcere
Iar cum face
fiecare urcă astfel prima treaptă...
Iată
urcă și tot
urcă, cale lungă
să-i ajungă
Tot rotindu-se-n
spirală-ntreg palatul şi-l preumblă
Tot sub lună
și sub soare, tot sub Steaua
Arzătoare,
Tot
prin zodii, flori şi stele, tot în stupul plin cu miere.
Învartindu-se-n
spirală iat-ajunge l-al său tată
Care stă pe
jilţu-i de aur protejându-se
prin cruce
Şi astfel
Prâslea-nţelege că-i şi el fiinţă-ntrupată
Ca şi mumă-sa,
Regina cu polenul său prea
dulce.
Este tată-n
templul păcii tuturora, Împăratul
La picioare îşi
are scutul, iar pe el înaripatul,
Rdicată-i spune
"solve!" mâna
tatălui cea dreaptă,
Cea lăsată
în lună neagră îi
răspunde
"concentrează!"
Dintr-o
dată cerul tuna, veghetorii se rotesc
Iară soarele şi
luna ca-ntr-un punct se întâlnesc
Şi apoi stele
rotitoare, într-o horă de-nceput,
Îi arată-ntreg
Pământul care astfel s-a născut
Si iar merge si
tot merge acum c-a înțeles
tot rostul
Neştiind bietul
meu Praslea c-o să-şi întâlnească monstrul
Firea
sa nestăpânită-n multe probe va să-l
pună,
Fără
frică, iată, fuge când tot cerul în el răsună.
Într-un
colţ o umbră deasă se extinde tot mai mult
Şi tot valuri,
valuri umple tot ce-i viu de pe Pământ.
Multe voci
dublate-n firea-i se amestecă-ntr-o gamă,
Înfioară-se
chiar luna şi chiar stelele de seamă...
Nu-i misterul ce
ascunde-n drumul sacru cel secret
Ci e marea
nefiinţă ce-l adoarme pe profet...
Prâslea însă
înc-o dată luând în piept destinul său
E atins de-o
dulce voce care-l prinde ca un frâu,
La fântâna ce
în faţa-i ca o zână i se pare
Cea frumoasă
dintre toate cum e luna pentru soare
I se arată
dezgolită, îmbăiată-n flori de tei
Şi-l invită să
bea apa din fântâna ce-i a ei...
-
Hai, trezeşte-te o data! Nu mai sta în adormire!
Ai să laşi ca o
stafie să-ţi doboare a ta fire?
L-ai avut pe
scamatorul ce odată te-a orbit,
Ai să vrei
ca-ncontinuare să tot cazi la infinit?
N-ai vrea oare ca
îndata să păşeşti dreapta cărare
Şi să dai
lumii, lumina sufletului tău cel mare?
Astfel
zise Sfântul Papă
chiar de sus, de la amvon,
Şi-nc-o
dată Logosteaua, luminându-l într-un ton
Iară
Prâslea se trezeşte dintr-un somn ca de-nceput,
Valuri
negre valuri moarte aste valuri l-au ţinut...
Merge astfel de
îndată la fântâna de sub tei
Şi refuză apa
moartă şi frumoasa apei ei...
Îndreptat spre-o
cale-ngustă şi abruptă unde-o dragă
Îi ofera
îmbrăcată în
mister, un blid cu apă.
Sfânta
Vineri îl
iubeşte și-i arată-n depărtare
Cum
un șarpe-ncolacește
pe un băț la fel de mare...
Sfânta Vineri
sau Fecioara e o zână adevărată
Având capul unui
şarpe chiar sub talpa ei preadreaptă...
Prâslea
urmăreşte-n zare locul ce i se cuvine
Întregit
fiind de zână şi de apa ei cea vie.
El
pornește
pe cel drum în-faetonul lui cu slavă
Cu iubirea sa cea
sfântă, un chivot de lege bravă.
Cum îl văd toţi
trecătorii, dintr-o dată ei se pleacă
Şi işi pleacă
şi-al lor trup şi chiar sinele şi-l pleacă
Iară Prâslea
peste toate având frâiele în palme
Îşi înhamă şi
blândeţea şi instinctele deşarte.
Oare
cum o fire-naltă
a putut să se pogoare
Intr-o fiinţă
aşa plăpândă, într-o fiinţă pieritoare?!
…………………………………………………………………………………………….
Sub întinsul
câmp
albastru, nori de umbră-alert se-adună
Și
ascund lumina zilei şi puterea sa diurnă.
Caii negrii
alergă-n ropot ca troparul diavolesc
Prăpădesc,
spulberă totul, tot ce-i viu, tot ce-întâlnesc.
Zmeul zmeilor se
poartă în caleaşca-i de întuneric
Iar balauri
schimbă lumea în ţinutu-i cadaveric
Şi-l dărâmă
pe-al meu Prâslea din faetonul lui de slavă
Ce purta iubirea
sfântă, cel chivot de lege bravă...
Zmeul se
încoronează şi pe fruntea sa îşi pune
O
coronă din crenguţa mărului ce se opune
Prâslea e în
colb şi zace neștiind
ce l-a lovit,
Parcă simte-n
spate greul țelului cel preamărit.
În deşert e cu
tăria sau cu furia cea oarbă
Făr-de
paloş sau de bardă, cu durerea lui ca salbă...
Sfânta Vineri,
de niciunde, îi apare înc-o dată
Iar pe leu îl
prinde-ndată cu-a sa mână de o falcă...
-Iată,
pietrele acestea chiar şi-n pâine le poţi face,
Dar nu poţi
hrăni cu pietre sufletele fără pace!
Înţelege şi
din colbu-i se ridică de pe urmă
Şi porneşte
înspre ţelu-i ce de Zmeu e pus în umbră.
Paşii săi, în
noaptea aspră, nu găsesc calea cea dreaptă
Şi se-mpidică
şi cade, se ridică iar se-ndreaptă.
Însă-n ceruri,
peste nouri, dintre toţi luminătorii,
Cu a sa spadă de
lumină îi prevede astfel zorii
Numai Steaua
Logosteaua ce rănind pe-nfuriat
I-aminteşte că
Lumina-i însuşi mielu-njunghiat...
Felinaru-n faţă-i
iese fiind purtat de-un eremit
Şi-şi dă seama
Prâslea-ndată ca e primul ioanit
Eremitul il
poartă sigur în cel loc ştiut de el
Unde Rota-n
Tora trece, cum vazut-a Ezechiel.
Prefăcând
pe om în rege, iar pe rege într-un
om
Şi regat în loc
pustiu şi pustiu astfel în Tron...
Zmeul zmeilor
se-arată ca-mpărat la tot Pământul
Furios pe cel
Luceafăr că i-a
rupt cu foc veșmântul
Şi ordon-atunci
tăierea
capului de ioaniţi
Neştiind ca
ioaniţii sunt un trunchi de eremiţi...
Dar justeţea de
fel oarbă, e-o regină sacrosantă
Ce ridica-n
sine-o spadă iar în palmă o balanţă,
Arătând că
este timpul ca-ntunericul să scadă
Iar puterea cea
diurnă a lui Prâslea să răsară.
- Haide, Prâslea,
zise zmeul, doar noi doi suntem acuma!
Dar lupta-ne-vom
în săbii sau în vorbe sfinte numa'?
Și
se prinseră la luptă zi de vară până seară,
Zmeu cu limba
despicată, Prâslea-n vorbă ca o lamă...
Se-mbrânciră se
suciră se-nghiontiră şi mai mult
Pe
sub bolta înstelată, pe-adevărul cel ocult.
Dar cu cât lovea
mai tare, înteleptul Prâslea,
iată
Că şi Zmeul
se-apăra cu-a sa pavăză prea lată.
Îşi înfipse
Prâslea spada-n chip de cruce pe Pământ
Şi-apoi multe
umbre dese-i năvăliră
adânc în gând.
Îşi deschise
apoi de-o dată braţele sale să-ncapă
Frumuseţea şi
iubirea chiar şi lumea, chit că-i oarbă...
Iată, dar
Prâslea că-nchide arcana-ntocmai când rosti
Fiind cu ochii
plini la stele doar "Lama sabahtani!"
Se dădu astfel
pe sine răstignit cest brav fecior,
Chemând moartea
după sine dezlegându-l de picior...
Zmeul prinde de
îndată a se chinui pe sine
C-acest şarpe
răstignit îl opreşte să mai fie…
Toţi balaurii
din cer-atunci căzură rând pe rând
Plini de gemete
şi spaime-n chip de lacrimi pe pământ.
Duminica Sântă,
zâna, îi dă-n dar eroului
Un pocal cu apa
vieţii ş-altul gol drept frate-al lui
Ş-astfel poate
când să umple, să golească deopotrivă
Să cunoască
necuprinsul şi chemările din tină...
Şi uite aşa
eroul nostru că trecu în timp uitat
Spre câmpia
înselată din ţinutu-i ferecat...
Dar în drumul
lui şăgalnic cum e felul lui de-a fi
Se dădu de-a
rostogolul de trei doar într-o zi
Şi se şi găsi-n
tărâmul Zmeului cel chinuit
Care ţine-n
lanţuri grele viaţa omului învinuit...
Cu a sa rază de
Luceafăr, el
pătrunse adânc în zale,
Desfăcu
firea naturii chiar din cuştile-agonale.
Şi ncă de-alte
trei ori iarăşi, rostogol el se dădu
Iar din turnul
lumii-ndată pe-mpăraţi robi îi făcu.
Ale lor palate
toate prinser-a se zgudui
Căci cea lume
veche apuse-n raza lui din zori de zi.
Râul vieţii
curge-alene dinspre Est înspre Apus
Din înaltul
munte-al fiinţei, din regatul cel ascuns.
Cupa plină,
dobândită, dată-n dar eroului
El o varsă peste
râul ce din veci i-a fost dat lui
Şi se umple şi
se umple, se întregeşte tot mai mult
Şi hrăneşte
tot ce-i verde, to ce-i viu de pe Pământ.
Albia sa se
măreşte cucerind pământ pustiu
Pentru râu,
de-acum, eroul e izvorul nou şi viu
………………………………………………………………………………………….
Peste-ntinsul
câmp albastru, unde cresc boboci de zile
Mândrul soare,
craiul mare şi-ai săi slujnici par să-nvie
Mândra lună,
blânda mumă e cu zânele de-o-laltă
Și
aşteaptă triumfal intrarea fiului pe poartă.
Uite
vezi, Prâslea voinicul se cocoaţă
printre stele
Şi ajunge abia
acuma a fi chiar una dintre ele,
Cea de soi cea
dintre toate ce sclipeşte-n zori de zi
Ce i-a fost nu ca
o umbră ci ca dorul de a fi...
Slujitorii
credincioşi ce se trezesc din lungul somn
Îmbrăcaţi toţi
în porfiră, animaţi de noul domn.
Îşi deschid
ochiul de taină judecând de-acum „a
fi”,
Judecata fiind
mintea, felul sacru de-a gândi...
Prâslea-i fiul
care vine cu şuviţe fluturânde
Sânzienele-i
strâng părul şi dansând îi pun pe frunte
Cel bogat de raze
sfinte, ochiul lumii de smarald
Împletit
din crengi arzânde şi servindu-i drept herald
Şi te uiţi de
azi la dânsul e-mpărat, e Făt-Frumos,
La lumina din
copacu-i ţine-n palme un mar gustos,
Timpu-acum un
tânăr crainic îi stă-n jur, tot împrejur
Şi mai tot
suceşte-n măru-i cea clepsidră înca-un tur
Lumea astfel e
ntregită toţi salută cupa-n sus
Pe câmpia cea
albastră, peste zmeul ce-a apus...
………………………………………………………………………………...
Şi-am încălecat
și eu pe-o şa şi-am la spate o boccea
Şi-am pornit
iarăşi prin lume hoinărind povestea-aşa...
