COBORÂREA ÎN INFERN

COBORÂREA ÎN INFERN

La-nceput a fost cuvântul…

Şi se tot vorbea pe-afara cum c-ar exista viaţă după moarte…

Pe cuvânt c-am pus la-ndoială moartea!

Mi-a trebuit un chibrit, o lumânare, 

un pat de mătase, un vin bun şi multe, multe petale de trandafir

Aşa de brusc mi s-a aprins lumina încât

de speriat, chiar şi după ce am stins lumânarea,

sufletul tău tot mai lumina parcă pulsând gâfâit dupa gâfâit.

Cum în tot Universul era întuneric evident că atrăgeai atenţia

şi-a trebuit repede să ne facem nevazuţi…

Curând am aflat că erai promisă şi am simţit că turbez,

începusem să fiu gelos pe cineva care poate nici nu exista

dar când în sfârşit “buricul pământului” şi-a făcut apariţia

mi-am dat seama că sigur ai tăi nu mă vor chiar dacă

doar eu ştiu să-ţi citesc gândurile…

Am ieşit p-afară cu băieţii în timp ce tu te distrai cu noua ta

păpuşică…

Aici e poza când ţi-ai dat seama că e cam limitat,

şi ce satisfacţie am avut când ai venit dupa mine plângând odată cu noaptea…

Mi-e de-ajuns gâfâind să-mi luminezi

o, tu…flacără…

ce-ai fost, eşti şi vei fi mereu a mea…

EPILOG

Simţi cum te-mpresoară pereţii simplului tău trup

Şi-ţi strivesc fiinţa rară şi chiar aripile-i rup?

Când ar vrea ca prin cuvinte gura ta sa-i nasca viaţa

Ca-n Geneză când din Domnul noi, cuvintele, am prins viată

Simţi cum dis-de-dimineaţă visul tau se stinge-apare

Raza zilei altui vis, înc-o viaţă muritoare

Eu curând pătrund pământul şi mă las pe mine-oglinzii

Închid ochiul cel din tină şi-l arunc în nefiinţă

Şi cu cartea cea mai sfântă îmi ciobesc plăpânda frunte

Ca prin astă fantă sfântă mii de flăcări să inunde

Cartea mea nescrisă încă…

Trebuiau să poarte un nume....

Trebuiau să poarte un nume....

 Dumnezeu n-a existat…

A existat numai un Univers frumos
La o margine de necunoscut
Unde stelele au lumini albe
Ca lacrimile unei pleoape nepătate
Şi nişte trupuri ca nişte proiecţii efemere
În care sufletul îşi avea templu sfinţit

Şi, mai ales au existat nişte oameni simpli
Pe care-I chema : David , Iisus
Mohamed
Sau mai simplu : ciobani sau pescari
Cărora le plăcea să spună
Seara în jurul mesei rugăciuni-
Tatal nostru şi Psalmii…

Dar fiindcă auzeau mereu
Vorbind la stâna lor voci neauzite
Plecau să se bată cu himerele
Şi cu fariseii şi cu cărturarii
Şi cu ispitele

În timpul care le rămânea liber
Între prelegeri
Aceşti oameni făceau din vieţile lor
Dogme
Pentru lacrimile sufletelor înduioşate
De curgeau rugăciunile la vale
Pe toţi munţii Golgotei şi ai Taborului
Şi ai Egiptului şi ai Maslinilor
Şi ai altor tări arabe.

Au mai existat şi nişte codrii adânci
Şi un tânăr care plângea cu ei
Legănându-i pe aceştia fără vânt

Acest tânăr cu ochi mari
Cât istoria lumii
Trecea bătut de bice
Din cartea veche în cartea vieţii
Tot plângând pentru oamenii luminii,
Ai dreptăţii, ai iubirii
Care erau mereu mai puţini

A mai existat şi o cruce uriaşă
Şi doi, trei evrei
Care ştiau să răstigneasca toata iubirea
Într-un sărut…

Şi o pasăre sau nişte flăcări
Care tot colindau pe deasupra lor
Cautand nu mişcatoare şesuri

Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume
Li s-a spus
Dumnezeu… 

[ Aceasta poezie este o aluzie la poezia scrisa de Marin Sorescu in vederea redimensionarii sensului original, cu permisiunea cititorilor. ] 

 

Aceasta nu este Troia, aceasta este... este...

Aceasta nu este Troia, aceasta este... este...

“Blestemat să fie, e-npotriva firii !”
Disperau toti zeii şi titanii-n cer
aflaţi într-o bodegă în colţul nemuririi
beţi de-atâta ură pentru-un fiu rebel

Puţin mai jos, jos sub ochii lor de foc
el trăieşte mângâierea adusă unui suflet
“Salvează-mă!” peste chipul tot
apoi ea pleacă eliberând un scâncet

Dar chiar în noaptea nunţii sub cerul înnourat
o fură pe prinţesă şi fug spre ţărm, spre mare
“Aceasta-i marea libertăţii ce avem de înfruntat !”
şi-o sărută tandru până jos spre poale

O cetate de nisip se prăbuşeşte în zare,
în ape-nvolburate îşi oglindeşte propriul foc,
prinţesa dezmierdată iubeşte cu ardoare
şi aruncă spre cetate din când în când un ochi

“Or să te caute ascunde-te bine, departe…”
Ajunşi pe malul drept prinţesa dispera
“Nu-mi pasă al tău voi fii chiar şi dupa moarte”
şi îngerul parcă tot mai mult canta

“Vai ţie prinţ Paris nici nu ştii ce-ai făcut
Cetatea-ţi puternică îţi va fi lumânare”
“să sfidam legile firii ce mereu au durut”
dar ea suspină îngrozită de mare

“Nu te teme chiar dacă pe mare-i furtună
o să stăm sub umbrela cetaţii mele mereu”
Mângâiată pe suflet de această cunună
îl sărută demonic pe tampla-i de zmeu

Marea învolburata pufneste şi scurmă
şi o furtună de nisip se porneşte din vad
din locul cetaţii prăbuşită în urmă
şi cetatea ascunsă e ameninţată de iad

Dar cei doi stau sub soare la umbra cetăţii
Sub umbrelă, ocrotită de foc şi pârjol,
prinţesa zâmbeşte spre avioanele zării
umplându-şi cu vise din palmă-acel gol

Flăcarile marii de ură lovesc fortăreata
e noapte şi parcă se ghemuieşte de tot
stă sub umbrela libertăţii ascunsă domniţa
iar prinţul cade văzându-şi cetatea-n foc


ia arcul şi măsoară din ochi foarte bine
o lovitură să-i dea în călcâiul tiran
trasează, ciopleşte liniile curbe şi fine
din zidul libertaţii, parc-ar lovi un titan

şi lucrează în noapte la lumina cetăţii
în flăcări pârjolită de-un dor ca de foc
iar aripile-s gata, serenitătii
iar focul distruge ce întâlneşte pe loc

“Mărită-te cu mine !” şi-i pune inelul pe deget
inelul aripilor de dor, “ - Mă marit !”
iar prinţul întinde la maximum arcul în cuget
dorind să lovească valul marii cumplit

Tânăra se desprinde de sol şi se-nalţă
ca o săgeată spre un călcâi nedorit
îl sărută pe prinţ printre lacrimi domniţa
iar valul de foc pare-un balaur ciuntit

Zeii înjură de fapt, râzând, doar ne mint
Sus pe cer avioane ramase văzând
chiar sub umbrela ajunsă spiţe-ntre timp
tânărul stă în cetate aşteptând … aşteptând. 

 

E doar un zmeu...

 E doar un zmeu...

E doar un zmeu…


“Să te sărut nu pot nu pot nici să te-ating
în trap de armăsari pe dunele prea albe,
Zmeule în amurgul plajei ochii mi-i preling
în colivia-mi zbor spre căzătoare astre

De ce nu mai zâmbesc de ce nici nu mai simt
mă sufocă şi mă strânge colivia ta din aur
şi aripile-mi gârbovite roase-mi sunt de timp
să fiu pasăre în colivie sau înger într-un staul”

Clipe lungi ca anii în zbor ea le-a parcurs
Spre răsărituri albe mult prea albe şi fierbinţi
Dar deşertul şi mirajul oferitu-i-au alt curs
Si lacrimi, amintiri, scrâşnesc acum din dinţi 

 
Peste mări şi tări undeva mult mai departe
De mii de ani tot în străfundu-i insula cetăţii
Ocroteşte o statuie cu trecuturi suspinate
Ce priveşte deopotrivă răsăriturile morţii

Valuri de arbuşti albaştri tăinuiesc secrete groase
Sau chiar ziduri impozante cu dorinţa de-a salva
Ce uitate în lumină par ruine ruginoase
Parcă în cetate s-ar fi dat lupte cândva

“Nu, n-o lovi!“ Dar în zadar acum mai strigă
Pasărea măiastră la un negru pui de drac
Ce aruncă pietre multe într-o albă turturică
Pedeapsa musulmană dată de cei fară de păcat

“Vântule mă zboară din deşertul cu pedepse”
Şi–şi întinde printre gratii aripile gârbovite
Îndreptată spre cetate cu privirea-i din poveste
“Visez zâmbetul sincer din parfumuri felurite”

Colivia-i stă pe aripi în zbor strivindu-i oase
Lungi clipe de chin se preschimbă poate-n ani
Pasărea se prăbuşeşte, la fel se sting şi astre
Din ceru-i prea înalt pe-al cetăţii moale mal

O cadână ce s-ascunde printre valuri de mătase
Pare pasărea măiastră în noaptea cea de taină
cand se sprijină-n statuie ca să poata să se-nalţe
El, rabinul ce-n padure se ruga în haină albă

Atingerea a fost de-ajuns ca statuia să tresară
Iar rabinul să dispară în adanc rapit de întuneric
facand privirea de cadână să-ntâlnească neîmpietrită
Într-o clipa o privire cu impactul sau cel feeric

Dar se scutura şi vede iar palatul, iar deşertul
Statuia, inima cetaţii parcă e blocată în vis
Pasărea din colivie printre gratii îşi poartă gândul
La bătrânul împietrit aşteptând şi tot mai trist

“Hai să alergăm călare pe nisipul alb al plajei
şi promit că iţi dau drumul atunci când voi câştiga
ori pe mare într-o barca sub acordul ei, al bravei
semilune într-o noapte şi înca o mie –ţi inima

iţi voi face-o colivie mult mai mare mult mai grea”
“Colivia ta mă îndeamnă doar durerii să mă-nchin “
“cu zăbrele şi mai groase tot din aur chiar şi-o stea”
“zmeule visez nu aur ci un cort şi-un zambet fin

parfumul fericirii împleti-va cânturi blânde
cum oare mă mai cheamă şi cum oare mai trăiesc
când zilnic port cununi grele din spini pe tâmple
lasă-mi visul să nu plece şi deci poarta s-o trântesc “

Apoi cad la o învoială şi îi cere zmeul ei
Un secret să poarte-n pântec peste mari şi peste tari
Şi accepta cucerit doar trupul nu şi sentimentele-i
Acum pandoratici ochii liberi zboară lăcrimând visări

Zboară simplu printre stele, clipe, ani cu soare
Peste mari şi peste tări spre insula cetăţii
La un colt de umbra si parfumuri de margăritare
Şi iată că mai simte gustul vechi al libertăţii

A paşit parcă-i o zână nicicum pasare măiastră
Şi priveşte neschimbata, statuia ei din vis
Iar un copil ce ţine-n aer un zmeu de-o sfoara groasă
Face ca statuia să-i pară chiar deloc de neatins

Şi se îndreaptă cu sfială spre statuia răbdătoare
Iar copilul cum o vede zâmbeşte ţopăind
Atingerea statuii cu mărgăritare
Face ca bătrânul să tresară-ntinerind

Copilul e uimit de zâna albă
Cum dă viată atât statuii lui
Cât şi cetăţii de pe apă
Şi-atunci scapă hamul zmeului

Pare păsării ca-i place locul, umărul cel mult iubit
Iar lui pasarea care-l iubeşte mai demult ca pe un zeu
Copilul ţopăie de fericire peste zmeul prăbuşit
Şi zâmbeşte când aude “Nu-i nimic, e doar un zmeu…”