Un poem despre Ioan : 3. Lvx eqvi Nox

                asculta pe fundal

                                                    Cercu-şi va înscrie marginile-ntr-un pătrat

                                                   Iar pe lume-o altă lume de copii va fi creat

Pe sub tâmplele plăcerii ce în sfinte au fost sădite,

Doar în locuri pustiite, chiar din florile jertfite,

O coroană-n şase flăcări sau chiar şapte se despică

Iar scânteile-i pe ceruri sunt ca ochi ai umbrei fiică.

Fiica simte-ntreg cuprinsul trimiţându-l sol în noapte

Pe-acel şarpe-n şase aripi, având ochi ca semn pe spate,

Lunecând pe-aripa lunii, având luna drept inel

Împletită-ntr-a sa limbă, Luminatul Samael

Şi lingându-i fruntea fetei, fata gemu de plăcere

“Iată-ţi mirele pre lespezi, iată-ţi soclul plin de miere”

Iar atunci pocalul fetei i se umplu tot de sânge

Ascunzându-i oul roşu printre valuri demiurge…

Umbra veşnica-şi aprinde ochi de jar din ochi de haos

Inundând astfel pământul, aninându-se-ntr-un naos

Unde Tronul de Regină e urcat la miăzanoapte,

Unde sunetele-neîncetate gem în şoapte viciate.

A sa burtă-nfometată n-ar vrea decât carne crudă

Iar mâncând-o şi-ar deschide înc-o gură şi-înc-o gură…

Yohanan aude-o şoaptă, ce trezindu-l din genune,

Pare-a-l prinde-n laţ de gâtu-i pentru ultima-i misiune

“De pe Cerul lumii-ndată, Veghetorii prinşi în ROTA

Rotesc tronul, voievodul şi mireasa-mplinind TORA

Iar pre Taurul ce-nghite jertfa-i, adevărul trunchiat,

Junghiatu-l-va spre ziuă însuşi Mielu-njunghiat”

Şi a fost atunci o noapte şi-a urmat apoi o zi

Şi-astfel s-a înfăptuit minunea razelor din zori de zi.

Sodomeea printre văluri, prinsă-n viată de o poftă,

I se-arată încercându-l, vrându-i duhul ce îl poartă

“Spiritul ce creşte-n mine,va rămâne-nchis în trup,

Timpu-i cel ce-l face liber şi-astfel eu de lut mă rup…”

Yonahan ce-şi avea trunchiu-n haina-i alba, eseniană,

Le-a dat Fiilor de Morţi Cuvântu-n forma pură, diafană

Şi-ntinând curând Cuvântul cel de sine aprioric

Omul a-ncălcat cu duhu-un adevăr divinatoric.

Fiica, desrobindu-se-ndrăcită, ca o fiică de-ntuneric,

Împaratului înghite duhul, ameţit de dansu-i lubric

Făcând gura blestemată să-şi sacrifice profetul,

Lăsând pofta-n libertate, săturând întreg banchetul

Şi-astfel cere de îndată capul Trunchiului de Ioaniţi

Neştiind că Ioaniţii sunt un trunchi de eremiţi.

Şi-l închide braţul burţii iară trunchiul i se zbate

Când punând capu-n-mormantu-i, capu-acuză de păcate:

“Tu nu eşti rege în Iuda cel ce-ai fost cândva Nimrod,

Nu vezi?! Braţele-şi fac noduri, multe noduri la năvod”

Şi-a văzut atunci mulţimea întâmplarea cea din noapte

Ca fiind tăiat de Trunchiu-i capul fără de păcate

Iară Trunchiu-i întâlnind Cuvantul de îndată a luat foc,

Renăscand după botezu-i, lăsând haina veche-n loc…

Dar un braţ ce umbla singur ca o mână eremită

A rămas fiind pe suflet de opt degete-nvelită

Iar din oul dimineţii ieşi-n forma sa spectrală

Formând trunchi vechiul şi noul, o acvila bicefală…

Un poem despre Ioan : 2. Treptele devenirii dinspre Egipt spre Orient...

           Asculta pe fundal
                                                                     Motto: 

                                        Dacă cel ce-i ziditorul nu Lumina construieşte, 
                                        Naşte-va atunci Cuvântul iară lumea-i prăbuşeşte… 

Din al florilor de moarte vechi parfum revelator 

Circumscris în şapte arte pe arcanelor-ceresti odor,

O-adiere inspirată petrecându-l, treaz îl poartă

Printre furii, şerpi şi bestii îmbracat în haina-i aspră

Unde-i poarta-nţelepciunii, Memfisul lui Misraim,

Unde Sfinxul se supune însusi Ochiului de Sus, Divin.

Ghemuit, în colb s-aşează iar sămânţa încolţeşte

Trupu-n ramuri îşi dezvoltă iară sufletu-i răsare,

Ochiul însă vechi de veacuri în lumină-i adumbreşte,

Ochiul nou i se botează-n raze-atotcuprinzătoare

De la fiinţa-ntreită ce spre fiinţă-ascuns se-oferă

Încifrată  Jah-Bul-On chiar de Solomon în altă eră:

“Pace, dragoste şi unitate-fiind Eu am consimţit

Ca întreg Cuvântul Sacru, cu secretul învelit,

Neputând fi scris şi nici rostit, poate doar silabisit,

Să-l ofer imaculat, întreg şi-n pace spre a fi executat…

Iar noi trei, aceiaşi trei, sau chiar alţii dar la fel, tot trei

Săvârşind Augusta-Arcană, sacru-I trup să-l fi aflat.”

Acceptându-şi misiunea, dintr-o dată se trezeşte

Dintr-un haos vechi de veacuri, spre un Duh ce-l retrăieşte

Unde undele lăsate-n aer sunt undine ce îl suie

Pe-ale muntelui de trepte Nebo, ce în sine şi le tăinuie

Şi îl urcă–n miazănoapte săvârşindu-şi litania

Unde sta de multe veacuri în secret, epifania.

 Ondulându-se în noapte ca şi şarpele pe cruce,

Cuceri-va chiar palate cu răsfăţul său prea dulce…

Aşa forţă şi splendoare n-a văzut nici chiar Valhala

Cum dansează-n şapte văluri, învăţată de Magdala,

Sodomeea cea copilă cu surâsul său ce luce

Şi privirea-i viciată, însuşi gândul ce-i conduce

Dar văzând-o-n faţă-aievea, el cuprins e dintr-o dată

De o voce din adâncul, de fecioara, ce-i suflată

Şi-l îmbie cu căldura de sub văluri Sodomeea

Căci în pragul Idealului pare-a-se-ntrona femeia…

 Iar pe piatra lui cea brută, ce acum e-ajunsă-n vârf, 
Stau şi legea şi proorocul şi sămânţa Celui Uns… 
Spre apusul Marii Moarte-şi pleacă ochiul din-nălţimi 
Şi purtat fiind cu aripi poate chiar de Serafimi 
Se îndreaptă înspre moartea mării de-ntuneric 
Scufundându-se de voie, născând mitul luciferic 
Dar cea forţă din adâncul suscitând pe neofit, 
L-a săltat ca pre pământul de sub ape, potopit 
Şi-ndrumat fiind de corbu-i ce spre hrană l-a condus, 
L-a văzut trecând Iordanul, Leul Soarelui Celui de Sus. 
L-a oprit în prag de Iuda cu-a lui sabie în flăcări 
Aşteptând să-i dea porunca Focului, în stol de păsări… 
Yohanan deschide drumul înspre Iuda-n osanale 
Răspunzându-I Shibboleth Focului ce-i în pocale 
Iar apoi, chiar în multime, atingandu-i toti veşmântul, 
Yohanan pare că spune : “ La-nceput a fost Cuvântul…”
 

Un poem despre Ioan - 1. Naşterea

Asculta pe fundal

                                                             

Motto: Ar putea fi dat din ceruri ca Cel Necuprins

 Coborând în omul simplu să stea liber, nu respins?!

De unde Tronurile stau chiar pe razele Luminii

Iar pe Tronuri aşezaţi în splendoare Regii lumii,

Printr-un fel de dor aparte într-un om s-a pogorât

Şi-a chemat cu el la sine să coboare pe Pământ

Mari prooroci, şi Vărsătorul revărsându-se în raze

Orbitoare în splendoare, în întuneric  luminoase…

S-a-ntâmplat în zi de soare când un fulger coborât

Sau trei Domni din ceruri ca-nVechime au izvorât

În Izvorul Viei iar proorocul Zaharia

A rămas uimit de spaimă de cine-i ţinea la cap făclia

“Cine nu crede să tacă !“ parc-un fulger i-ar fi spus

Că ar fi o lege mare, legea Celui mai de Sus

“Este timpul să reverse Apa şi să ude toata via

Caci pruncul e-acuma cel ce a fost candva Elyah…”

Şi-a atins fecioara pântecul şi-atunci pruncul a săltat,

A simţit că poartă-ntr-însa Universul încarnat…

De când totul a fost scris, când nici timp n-a existat

Şi când totul a fost  în mare o credinţă-răzvrătită,

Din al umbrei nevăzut ca-ntr-un vis a fost purtat

Acel şarpe arzător dintr-un veac întunecat,

Acea stea ce se coboară sau ce urcă-n felul ei,

Tot aceeaşi ce-nfioară infantilele priviri de miei.

Flori de mac în mână sângeratice pare că poartă

Un arhanghel cu-ochi de jar şi o voce ca o şoaptă,

Aşa-i pare-Irodiadei când de foc cuprinsa-i toată

“ A luat fiinţă de la scorpii chiar a scorpiilor regină

Însăşi fiică de-ntuneric ce se va-ntrupa din tină,

Chiar pe Soare a uimit de pe tronu-i strămutat

Cuprinzând totul cu noapte şi cu-n cer înflăcărat

Când căzând de Sus spre noapte aştrii sute, poate mii,

Par a fi căzuţi chiar fiii unei ploi de lacrimi vii”

Dar pe cer o Stea departe dintre toate a ramas

Tot sclipind perla coroanei unui rege neîntinat.

Gândul veştii-nfierbântate o pătrunde şi o saltă

Şi purtată fiind de iadu-i, ea se lasă sărutată…

“Focul care arde totul va fi-n veci vindecător?”

“Fi-va-ţi o lumină-n noapte! Fi-va-ţi focul arzător!”

Dispărând rămase-n pântec palpitând un cald fior

Renăscându-se pe sine din parfumu-i  roşior,

Dintr-o poftă arzătoare când ridică-n cer o spadă        

De pe jilţu-i o Regină ce-are-n palmă o balanţă.

Dar pe trepte Timpul urcă în spirală drumul său

Iar pentru natura vie Timpul pare un călau…

Sub un cer de nouri iese acel astru luminos

Şi-şi străpunge pielea-n bice proorocind cam furios

Ce ştia că-i foarte sus, că-i aproape de-nceput,

Regăsit în omul simplu, acel loc numit Malkuth.

Pare-a se hrăni cu chinuri acest miel cu chip de lup

Şi cuprinde strâns în poală chipul lui căzut, de astru

Ea, o scorpie, o viespe, ce-i fugită de la stup

Şi-l sărută Sodomeea într-un lac de sânge-albastru

Dănţuind în şoapte-i mierea, el i-o gustă înc-o dată

Şi cu lapte se hrăneşte din al viespii fraged sân

Yohanan care vesteşte c-ar fi fost născut din piatră…